Fragment de roman (inedit)
O noapte geroasă cu lună, aşa de plină şi de mare şi de grea şi de durdulie că e gata, nu-i fie de deochi, să cadă peste casă. O lună borţoasă. „Unde s-a mai văzut una ca asta?”, se întreabă sincer mirat Haimală, beat mort, în timp ce merge pe calea Dudeşti pustie, împleticindu-se prin nămeţii îngheţaţi. „Oi, vei, ce jos s-a lăsat, vai de mine şi se loveşte de acoperiş, ce-i nebună?” Şi Haimală merge, privind uimit la luna borţoasă, mai precis la omul din lună şi îşi îndeasă mîinile mari, lungi şi roşii în buzunarele paltonului peticit şi se gheboşează şi mai mult, strîngînd umerii cît poate ca să păstreze puţina căldură ce o emana corpul său pirpiriu.
Din cînd în cînd cade, se ridică rîzînd, făcînd cu ochiul omului din lună care-i face şi el cu ochiul şi merge mai departe. Iată-l pe şoseaua Vitan. Deşi beat criţă, recunoaşte de departe căsuţa lui micuţă cu un ochi de fereastră şi se bucură că în curînd va ajunge la adăpost şi se va încălzi. În sfîrşit, o va revedea pe Rachela… Va fi, în sfîrşit, la adăpost…
Şi-n acelaşi timp simte că îngheaţă a doua oară. Cîteva namile întunecoase, vreo şapte-opt, vin spre el lătrînd, mîrîind şi scoţînd sunete înfricoşătoare.
Beţia îi piere imediat şi-şi aminteşte tulbure cuvintele Raşelei. „Dacă te atacă dulăii trebuie să rămîi nemişcat, dacă nu vrei să te sfîşie.” Dar aici, la capătul Vitanului, de unde începe cîmpul nesfîrsit, vin adeseori şi lupii. „Dar dacă nu sînt cîini? Dacă sînt lupi? Oare nici lupii nu te atacă dacă stai nemişcat? Oi, vei, Haimală, ce ne facem?”
Oricum nu avea de ales, pentru că de alergat nu era în stare să alerge chiar şi cînd era treaz, aşa că se hotărî să rămînă stană de piatră în timp ce fiarele se repezeau la el din toate părţile, încercuindu-l. Haimală simţi că i se face rău, că-l doare la inimă. Încă o clipă, două şi-l vor face ferfeniţă, îl vor sfîşia. Începu să se roage. De zăpăceală, începu o rugăciune de nuntă. „Auzi, de nuntă-mi arde mie acum!” Ce rugăciune să spună? Cîinii erau acum la jumătate de metru de el; chelălăiau, făceau spume la gură, urlau, lătrau, îşi arătau colţii, îşi încreţeau boturile, ochii lor de fiare sticleau, dar nici unul nu-l atacă. „Sînt totuşi cîini!” îşi zise Haimală uşurat, cîntînd să-şi alunge teama, pentru că ştia că fiarele atacă numai pe cei slabi şi fricoşi.
„Trebuie să am grijă să nu mă mişc”, îşi spuse el continuînd să rămînă locului, gheboşat, cu mîinile înfipte adînc în buzunarele paltonului. „Totul e să nu mă mişc. Poate cu ajutorul lui Dumnezeu scap şi de nenorocirea asta şi dacă scap îţi jur, Doamne, că nu mai pun nici o picătură de vin în gură”.
Tot era bine că bestiile acelea nu-l muşcau, nu săreau la el. Dar nici nu plecau şi nu numai că nu plecau, dar mereu se adăugau alţii; lătratul se înteţea, lătrau pe toate vocile posibile: grave, isterice, se sufocau de furie, mîrîituri lungi, horcăieli neîntrerupte ca şi cum ar fi avut strigături pe gîtlejele lor. Urechea lui sensibilă nu putea să nu observe varietatea de tonuri, de inflexiuni din vocile lor. Tot studiind vocile, se gîndea să alcătuiască un cor bun cu ei, avea şi soprane şi başi şi baritoni, şi gîndind astfel îi era mai uşor să suporte situaţia.
Lui Haimală i se părea că trecuse de acum o oră de cînd stătea aşa nemişcat, fără să-şi mai simtă picioarele, „precis că mi-au degerat degetele de la picioare, chiar dacă aş scăpa de blestemaţii ăştia tot n-aş mai putea să mă mişc, tot n-aş mai putea face un pas”. „Oricum o să cad curînd din picioare şi chiar dacă n-o să mă sfîşie ei tot deger pînă dimineaţa şi o să mă găsească mort. Trebuie neapărat să mişc picioarele, altfel sînt pierdut. Încet de tot o să încerc să mişc piciorul drept…” În clipa aceea, toată haita se repezi la el. Se opri speriat, cu piciorul ridicat în aer. „Oi, vei, cine m-a pus să mă mişc? acum cum o să stau într-un singur picior, ca o barză? Oi, vei, Haimală! Ce-am făcut? Numai să nu cad. Dacă o să cad s-a terminat cu mine. Adio, Haimală şi ce-o să facă Rachela şi copiii fără mine? Ce vor face? Poate o să le fie mai bine dacă scapă de un nenorocit ca mine. Poate dacă mor eu, o să găsească un bărbat mai bun, mai capabil. Dar cine o ia cu doi copii mici? De ce oare-mi face plăcere să mă gîndesc la moartea mea aşa de măreţ?“
Dulăii se opriră în cor, odată cu Haimală. Numai că acum erau şi mai aproape de el şi putea să le distingă clar boturile negre, colţii galbeni şi chiar să le vadă ochii injectaţi. El îi privea, ei lătrau, mîrîiau, horcăiau şi-l priveau. El îi privea, ei îl priveau. Se miră singur cînd după un timp, stînd aşa cu un picior în aer, simţi o adiere de somnolenţă. „Doamne, Haimală, nu aţipi, sper că nu vrei să adormi! Dacă adormi cazi în zăpadă şi ori te mănîncă fiarele, ori degeri”. Reuşi să îşi învingă moleşeala şi somnul şi odată cu asta simţi că-i revine starea de beţie, de plutire euforică, de nepăsare. Fapt şi mai ciudat, simţi o uşoară duioşie pentru aceşti cîini, pentru aceste făpturi nevinovate, înfrigurate, sortite să-şi petreacă noaptea în ger cu un amărît ca Haimală însuşi.
Se simţea într-un fel părtaş cu ei, apropiat de ei, coleg cu ei, o victimă alături de alte victime şi drept urmare luă hotărîrea extrem de periculoasă de a le vorbi. Nu reuşea să-şi amintească dacă era bine sau nu să te adresezi cîinilor cînd sînt înfuriaţi, dacă asta nu-i înfurie cumva şi mai tare. Dar pînă la urmă, cu orice risc, fie ce-o fi, nu mai putea suporta şi şopti, cel puţin aşa i se părea lui că şopteşte, deşi în realitate vorbea destul de tare, chiar foarte tare, dovadă că reuşi să acopere lătrăturile diversificate cu vocea lui de bas şi în mod firesc li se adresă în idiş, considerînd probabil că astfel se va face mai bine înteles, oricum româneşte nu prea ştia!
- Ce aveţi cu mine, începu el temător, cu gingăşie şi reproş. De ce lătraţi aşa de tare? Doar nu sînteţi şi voi nişte antisemiţi?
Se opri speriat; o parte din cîini se porniră să latre şi mai furios, cînd îi auziră vocea, dar cîţiva ciuliră urechile ca şi cum ar fi vrut să asculte ce spune şi niciunul nu se repezi la el. De altfel, ar fi fost de ajuns să atace unul singur ca să fie pierdut.
„Una peste alta, nu e chiar aşa de rău!” îşi zise el şi simţi cum buna dispoziţie se întoarce, la un moment dat simţi nevoia să le cînte ceva. Chicoti vesel la gîndul acesta. Gîndul era absurd şi nebunesc pentru că ştia că javrelor nu le place deloc muzica, le face să plîngă, le enervează, poate chiar să le aducă la disperare.
„Dacă o să le cînt ceva sfînt, o rugăciune veselă de Simhat Tora sau de cununie precis o să le placă, imposibil să nu le placă, sînt şi ei doar creaturile Domnului, chiar dacă sînt nişte cîini necircumcişi” îşi mai zise el, cu mintea tulburată de băutură.
Şi incepu să le cînte, întîi sfios, apoi cu convingere o rugăciune veselă de Simhat Tora, o rugăciune fericită pe care o cîntă copiii cînd ţin în mînă un steguleţ alb-albastru într-un măr roşu, pe care Haimală o cîntase şi pe cînd era copil şi cînta în corul sinagogii principale din Galaţi.
Cînta Haimală în faţa cîinilor în timp ce dinţii îi clănţăneau în gură; javrele se opriră rînd pe rînd din lătrat şi începură să urle, părînd că voiau să-l acompanieze cu un vaiet jalnic, nişte sunete lungi, aproape omeneşti, care chiar dacă nu erau prea melodioase aduceau oarecum a cîntece fără cuvinte şi poate că ar fi cîntat chiar şi cuvinte dacă ar fi ştiut măcar o boabă de ebraică. Cei mai mulţi dintre dulăi se aşezară în fund, cu boturile ridicare spre cer, spre lună, înălţînd şi ei, în felul lor, împreună cu Haimală un imn de slavă Celui de sus atît de îndurător şi al cărui nume nici un evreu habotnic nu l-ar pronunţa altundeva decît între zidurile sfinte ale unei sinagogi.
Deci, cîinii îl acompaniau jalnic şi fals. Asta-l supăra cel mai mult pe Haimală, care avea ureche absolută şi suferea fizic şi sufleteşte la fiecare notă falsă.
Apoi Haimală schimbă repertoriul. Trecu la operă. Ştia toate operele pe dinafară, toate ariile soliştilor, solistelor, ca să nu mai vorbim de părţile corului, din care făcea parte din anul 1921, cînd mînat de energica şi tînăra sa soţie venise la Bucureşti fără un ban în buzunar, doar cu cîteva boarfe, nici măcar cu un singur costum de haine ca lumea.
Cîinii nu sesizară schimbarea radicală a repertoriului lui Haimală şi continuau, ca nesimţiţi ce erau, să-l acompanieze în acelaşi fel, deşi nu putea fi vorba de vreo asemănare între melodiile religioase tărăgăante, orientale, împănate cu triluri, de Dunaevski şi ariile din operele lui Verdi, Donizetti, Puccini.
După ce mai interpretă cîteva arii de operă în faţa dulăilor ce continuau să scheaune jalnic şi să-l acompanieze aiurea, reveni la repertoriul religios, terminînd cu un cîntec evreiesc în idiş. Părîndu-i-se că dulăii s-au mai îmbunat, îndrăzni să lase jos piciorul pe care-l ţinea în aer şi să facă doi paşi. Dar picioarele degerate îl dureau atît de tare că fără să vrea scoase un ţipăt, se dezechilibră, căzu în zăpadă şi în clipa aceea întreaga haită lătrînd furioasă, scrîşnind din colţi se repezi la el, simţea de acum duhoarea din boturile dulăilor care se repeziră să muşte, se şi vedea sfîşiat, nici nu mai putea să gîndească şi să înţeleagă ce se întîmplă, pentru că în ultima clipă, cînd aştepta ca dulăii să-l muşte, fiarele se opriră deodată ciulind urechile, întreaga haită punîndu-se pe un mîrîit şi un lătrat furios, disperat, ceva cu totul nou în repertoriul lor. Îl abandonară pe Haimală şi se repeziră spre cîmpul pustiu unde luceau zeci de perechi de luminiţe verzi. Veniseră lupii. Se auzeau clar acum urletele lor sălbatice, pe care Haimală le cunoştea atît de bine.
Cîinii se repeziră în întîmpinarea duşmanilor lătrînd, lupii urlau apropiindu-se, era o adevărată hărmălaie; Haimală rămase locului, încercînd să se ridice, dar era atît de ameţit şi de speriat încît nu reuşea să se ridice în picioare. De cîteva ori reuşi să se aşeze în genunchi şi se ridica greu, dar de fiecare dată se prăbuşea înapoi şi de data asta nu-i mai venea deloc să încerce, deşi îşi dădea seama că de rezultatul acestei acţiuni depindea viaţa sa.
Se uită disperat spre fereastra casei lui. O, dacă s-ar trezi Rachela, ea doar putea să-l salveze. I se păru că vede un obraz în geamul îngheţat acoperit cu steluţe de gheaţă. Miji ochii şi recunoscu obrazul lui Herş, băiatul lui cel mare, în vîrstă de 11 ani, care se uita parcă liniştit la el.
Strigă disperat „Herş, Herş!”. Avea de ce să strige disperat, pentru că trei sau patru lupi reuşiră să treacă de cîini şi acum aleragu spre el şi cu lupii nu mai era nimic de făcut, nu putea să-l apere nici cel mai sfînt dintre cîntece. „S-a terminat cu mine, mai avu timp să gîndească. Adio Rachela, nevastă iubită, adio copii”. Şi în clipa următoare se simţi înhăţat de gulerul paltonului şi ridicat de la pămînt. De groază, leşină. Cînd îşi reveni şi deschise ochii, scoase un urlet de groază şi începu să tremure ca un apucat şi să se zbată, vedea jos de tot luminiţele pămîntului, iar el zbura sus în văzduh, la o înălţime ameţitoare, ca în cele mai groaznice coşmaruri, ţinut de gulerul paltonului. Începu să strige disperat: „Oi, vei, ajută-mă, Doamne!”.
- Stai, omule, îl mustră o voce baritonală, foarte melodioasă. Eu sînt îngerul Ariel, îngerul morţii.
- Chiar îngerul Ariel?, întrebă el.
- Da, şi nu te mai zbate aşa, că se poate rupe paltonul şi să cazi… Nu-ţi dai seama?
- Am murit? Mă duci în cer? - mai întrebă Haimală cu vocea pierită.
- Nu fi copilăros. N-ai murit deloc, cum să mori dacă nu ţi-a venit sorocul? Te-am ridicat numai ca să nu te mănînce lupii.
- N-am ştiut că îngerul Ariel salvează oameni…
- N-ai ştiut? Uite că acum ştii; şi vocea plină a îngerului se rupse o clipă ca la cîntăreţii care dau chix şi se subţie ca a unui copil, iar Haimală, cu urechea lui formidabilă, părea să ştie a cărui copil era vocea aceea. Apoi îngerul adăugă:
- Acum putem coborî, nu mai e nici o primejdie, cîinii au alungat lupii.
Haimală simţi cum coboară, văzu luminiţele…
