Hary Salem – omul liniştii

Despre H.Salem

În măsura în care poţi cunoaşte pe cineva, cu care te întâlneşti doar periodic, pot să afirm că Hary Salem era un om special. Ceea ce e mai mult decât un om deosebit. Felul în care povestea - orice, dar mai cu seamă întâmplări din copilăria şi adolescenţa lui, ambele destul de chinuite - te înduioşa. Ascultându-l, de multe ori m-am trezit că-mi spun: De ce n-am fost eu atunci alături de el ca să-l ajut!
Apoi, dacă te apropiai – furios, plin de nervi, vociferând – de masa sau grupul în care se afla şi Hary Salem, imediat, şi fără să-ţi dai seama, coborai vocea. (Mi s-a întâmplat lucrul acesta de mai multe ori, eu fiind un tip repezit şi cu gura mare). Şi nu înţelegeam de ce. Până la urmă am priceput: Hary te privea într-un anume fel, uşor mirat, uşor contrariat, de parcă ar fi vrut să te întrebe: Ce-i cu tine? De ce ţipi? Merită ceva pe lumea asta să-ţi ieşi din fire?
Avea, deci, filozofia unui ţăran înţelept – nea Vişinică - pe care l-am cunoscut pe şantierul unde lucram ca macaragiu, şi care – de câte ori te vedea furios - îţi amintea: “Peste veacuri, astea-s fleacuri!” Cum s-ar zice, nimic din toate câte ţi se întâmplă pe pământ nu merită să pui la inimă. Hary plusa: Mai mult, trebuie chiar să şi râzi! De aici calmul, liniştea şi, uneori, sfătoşenia lui.
Sfătoşenie care nu excludea umorul. Tot special, fiindcă el nu râdea în timp ce ne relata ceva comic – cum fac eu, de pildă, când povestesc o întâmplare nostimă. La el hazul reieşea din situaţie, din caracterizarea personajelor, din neprevăzutul finalului. Fapt ce se poate constata şi în volumele lui publicate.
Ce nu i-am cunoscut eu lui Hary, în timpul vieţii, au fost poeziile. Pe care, acum, le văd tipărite prin strădania soţiei sale, scriitoarea Lucia Verona. Asta mă face să cred că Hary Salem – dacă nu s-ar fi dus prematur dintre noi - ar mai fi avut să ne arate încă multe alte faţete ale talentului şi personalităţii sale.

C. Turturică