File de dicţionar

Cu cîţiva ani în urmă, o tînără cercertătoare de la Institutul Călinescu, Cristina Deutsch, a venit să-mi ceară informaţii despre Hary pentru Dicţionarul scriitorilor români. Am ales din articolul ei fragmentele care se referă la opera lui H.Salem.


Debutul editorial are loc în 1961 cu La poarta nr. 3, roman ce urmează modelul proletcultist impus de cerinţele literare ale epocii. În ciuda tiparului impus, personajele sunt bine conturate, nu sunt schematice aşa cum se întâmplă cu multe romane din aceeaşi categorie, H. Salem axându-se, mai degrabă, pe prezentarea unei lumi în formare decât pe demonstrarea expresă a unei teze politice. Perioada urmărită este cea imediat următoare celui de-al doilea război mondial, autorul trasând evoluţia lui Anghel Duşe, electrician la Uzinele Sineşti, în lumea muncitorească. Experienţa închisorii, implicarea în viaţa sindicatelor, peisajul politic al vremii, dar şi importanţa iubirii pentru formarea caracterului fiinţei umane sunt elementele de bază pe care se construieşte naraţiunea.

Interesul lui H. Salem pentru această tematică va fi abandonat în următoarele sale volume, acesta dedicându-se exclusiv stilului umoristic fără să cadă însă în monotonie deoarece, privită în ansamblu, opera sa se dovedeşte a fi extrem de nuanţată: „pastilele”, schiţele, povestirile şi romanele vor utiliza practic toate registrele ce se unesc sub noţiunea generică de „umor”. Umorul sec, ca în Pastile contra prostiei (1969), cel al mediilor şi al caracterelor (teatrul, lumea filmului şi a spectacolului, cea a televiziunii) ca în Vărul şarpelui cu clopoţei (1978), umorul cu conotaţii religioase şi politice (Audienţă în cer, 1983 sau Cercul virtuos, 1986), umorul negru, autoironia, satira, grotescul sunt elemente ce se îmbină armonios dând naştere unei proze cu implicaţii cu mult mai profunde decât s-ar părea la prima vedere, scopul nefiind doar cel de simplu divertisment, ci acela de a implica cititorul într-o atmosferă ludică a cărei finalitate este o fină analiză a cotidianului.

Dacă în schiţele din Pastile contra prostiei înregistrează nu doar nişte situaţii comice ci, aşa cum ni se sugerează chiar din titlu, „încearcă să extragă însăşi chintesenţa prostiei omeneşti”, în Audienţă în cer, de exemplu, situaţia se va schimba, H. Salem prefecţionându-şi şi nuanţând şi mai mult modalităţile de utilizare ale unui instrument atât de delicat cum este umorul: omul, libertatea acestuia de a gândi şi de a acţiona, definirea lui ca fiinţă umană şi nu ca element al unui angrenaj, demnitatea şi dreptul de a o conserva sunt, de fapt, punctele de interes major ale acestui autor. Profunzimea scriiturii sale ţine mai mult de intenţie decât de substanţa epică propriu-zisă; de aceea umorul se va combina, începând cu acest volum, de foarte multe ori cu science fiction-ul, dovedind o imaginaţie de-a dreptul debordantă.

Romane precum Cercul virtuos (1986), interzis imediat după apariţie, retras de pe piaţă şi reeditat sub o formă modificată tot în 1986, sau Întrerupătorul (1991) vor da adevărata valoare a operei sale şi a profunzimii, atât de greu de obţinut prin intermediul unei specii considerată facilă, cum este cea umoristică. În Cercul virtuos, Gavrilă C. Gavrilă, redactor al emisiunii de umor, ajunge în cer „fără bon” şi începe să vagabondeze studiind Iadul, Raiul, întâlnindu-se cu personaje de pe alte planete şi din alte galaxii, descoperind de fapt un spaţiu identic celui din care provine, un univers în care defectele sunt aceleaşi, birocraţia, minciunile, monotonia, plafonarea, lipsa de demnitate nefiind străine nici personajelor de aici. Întrerupătorul este un roman care va merge şi mai departe: de la o lume a adeverinţelor şi a schematizării şi birocratizării absolute se ajunge la „un grad atât de înalt de perfecţiune” încât nu se mai poate face deosebirea dintre oamenii adevăraţi şi roboţi.

Umorul negru, absurdul, autoironia, prezentarea lumii reale prin intermediul unei oglinzi ce deformează şi recompune totodată, într-o manieră caleidoscopică, îmbinarea stilurilor, imaginaţia debordantă combinată cu o schemă adesea extrem de concisă, alteori digresivă, grotescul, alternarea dintre „realitate” şi „celelalte realităţi” sunt elemente ce fac din H. Salem nu un simplu umorist, ci un autor de-a dreptul postmodern, complex şi inspirat totodată, intenţiile sale scriitoriceşti mergând mult mai departe decât se înţelege în general prin umor ca mijloc de divertisment.

Cristina Deutsch