La secţia de proză
Am asistat
La o discuţie despre talent
Ca de obicei nu ştia nimeni ce este
Plutea în aer
Încercau criticii şi prozatorii vestiţi
Să-l prindă cu plase
Sărind bezmetic peste scaune şi capete
Fiecare avea impresia că l-a prins definitiv
În acul unei definiţii
Se aşeza mulţumit
Se auzeau chiar aplauze
Discuţia din ce în ce mai profundă
Ameninţând să ajungă până jos
În restaurantul Uniunii
Unde să făceau pregătiri intense
Pentru hrănirea atâtor talente
Ce nu se lăsau apucate, definite
Dar ce nu s-a încercat
Câtă hârtie de muşte n-a fost consumată
Ca să se afle odată
Ce naiba e asta, fir-ar să fie
Atâtea figuri serioase, simandicoase
Să nu fie în stare să-l prindă
Ce? E fantomă?
Abur metafizic, inefabil
Nu s-a putut nici măcar stabili
Dacă există
Unii susţineau că e doar o iluzie
Obţinută prin tehnici înalte
Filtraj, dozaj, decantare, condensare
Inteligenţă, bisturiu logic, cântar infinitesimal
S-au dat şi reţete
Din ce e făcut
Cât cuprinde din fiecare
Câtă sare
Câte flori
Câte stele
Câte culori
Şi erori
La ce fel de foc trebuie încălzit
În ce alambic
Toate astea sunt nimic
Până la urmă s-a ridicat o vrăjitoare
Din ultimul rând
Şi a lămurit totul
Dragii mei tovarăşi, a zis ea
Lumea evoluează, nimic nu stă într-un picior
După cum grăit-a Zarathustra
Eu sunt Zarathustra
Mi-am schimbat sexul
Prefer asta
Decât să-mi schimb convingerile.
Şi uite cum stă povestea.
Trăim într-o lume cu patru dimensiuni
Am învăţat deci să numărăm până la patru
Dar ce e mai evoluat nu mai încape în quadrigă
Se rupe în cinci şi în şase fără să observi
Aşa e cu muzica, poezia, toate artele
Şi dragostea adevărată
Pentru că există şi iubire rămasă în numai patru dimensiuni,
Din care cauză şchioapătă
Având o dimensiune ruptă
Sau scurtă
Toate artele, deci
Treptat trec în cinci
Unele ca la Tolstoi
Şi încă vreo doi
Trec şi în şase
În cinci sau în şase, numere magice
Se schimbă totul
Nu poţi înţelege cu patru
Ce se întâmplă în cinci
Sau în şase
Aşa-i şi cu talentul
El e în şapte
Puteţi să vorbiţi până ameţiţi
Adevărul îl ştiu numai eu
Care sunt în opt
Şi mă percepeţi acum pentru că vreau
Şi pentru că la mine, patru
Adică timpul
E un căţel credincios
Pe care când vreau
Îl întorc pe dos.
Vă salut, tovarăşi
Şi vă doresc în continuare
Spor la muncă şi să ne întâlnim în nouă (nici o aluzie la spital).
Se afișează postările cu eticheta proză. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta proză. Afișați toate postările
miercuri, 28 ianuarie 2009
luni, 26 ianuarie 2009
File de dicţionar
Cu cîţiva ani în urmă, o tînără cercertătoare de la Institutul Călinescu, Cristina Deutsch, a venit să-mi ceară informaţii despre Hary pentru Dicţionarul scriitorilor români. Am ales din articolul ei fragmentele care se referă la opera lui H.Salem.
Debutul editorial are loc în 1961 cu La poarta nr. 3, roman ce urmează modelul proletcultist impus de cerinţele literare ale epocii. În ciuda tiparului impus, personajele sunt bine conturate, nu sunt schematice aşa cum se întâmplă cu multe romane din aceeaşi categorie, H. Salem axându-se, mai degrabă, pe prezentarea unei lumi în formare decât pe demonstrarea expresă a unei teze politice. Perioada urmărită este cea imediat următoare celui de-al doilea război mondial, autorul trasând evoluţia lui Anghel Duşe, electrician la Uzinele Sineşti, în lumea muncitorească. Experienţa închisorii, implicarea în viaţa sindicatelor, peisajul politic al vremii, dar şi importanţa iubirii pentru formarea caracterului fiinţei umane sunt elementele de bază pe care se construieşte naraţiunea.
Interesul lui H. Salem pentru această tematică va fi abandonat în următoarele sale volume, acesta dedicându-se exclusiv stilului umoristic fără să cadă însă în monotonie deoarece, privită în ansamblu, opera sa se dovedeşte a fi extrem de nuanţată: „pastilele”, schiţele, povestirile şi romanele vor utiliza practic toate registrele ce se unesc sub noţiunea generică de „umor”. Umorul sec, ca în Pastile contra prostiei (1969), cel al mediilor şi al caracterelor (teatrul, lumea filmului şi a spectacolului, cea a televiziunii) ca în Vărul şarpelui cu clopoţei (1978), umorul cu conotaţii religioase şi politice (Audienţă în cer, 1983 sau Cercul virtuos, 1986), umorul negru, autoironia, satira, grotescul sunt elemente ce se îmbină armonios dând naştere unei proze cu implicaţii cu mult mai profunde decât s-ar părea la prima vedere, scopul nefiind doar cel de simplu divertisment, ci acela de a implica cititorul într-o atmosferă ludică a cărei finalitate este o fină analiză a cotidianului.
Dacă în schiţele din Pastile contra prostiei înregistrează nu doar nişte situaţii comice ci, aşa cum ni se sugerează chiar din titlu, „încearcă să extragă însăşi chintesenţa prostiei omeneşti”, în Audienţă în cer, de exemplu, situaţia se va schimba, H. Salem prefecţionându-şi şi nuanţând şi mai mult modalităţile de utilizare ale unui instrument atât de delicat cum este umorul: omul, libertatea acestuia de a gândi şi de a acţiona, definirea lui ca fiinţă umană şi nu ca element al unui angrenaj, demnitatea şi dreptul de a o conserva sunt, de fapt, punctele de interes major ale acestui autor. Profunzimea scriiturii sale ţine mai mult de intenţie decât de substanţa epică propriu-zisă; de aceea umorul se va combina, începând cu acest volum, de foarte multe ori cu science fiction-ul, dovedind o imaginaţie de-a dreptul debordantă.
Romane precum Cercul virtuos (1986), interzis imediat după apariţie, retras de pe piaţă şi reeditat sub o formă modificată tot în 1986, sau Întrerupătorul (1991) vor da adevărata valoare a operei sale şi a profunzimii, atât de greu de obţinut prin intermediul unei specii considerată facilă, cum este cea umoristică. În Cercul virtuos, Gavrilă C. Gavrilă, redactor al emisiunii de umor, ajunge în cer „fără bon” şi începe să vagabondeze studiind Iadul, Raiul, întâlnindu-se cu personaje de pe alte planete şi din alte galaxii, descoperind de fapt un spaţiu identic celui din care provine, un univers în care defectele sunt aceleaşi, birocraţia, minciunile, monotonia, plafonarea, lipsa de demnitate nefiind străine nici personajelor de aici. Întrerupătorul este un roman care va merge şi mai departe: de la o lume a adeverinţelor şi a schematizării şi birocratizării absolute se ajunge la „un grad atât de înalt de perfecţiune” încât nu se mai poate face deosebirea dintre oamenii adevăraţi şi roboţi.
Umorul negru, absurdul, autoironia, prezentarea lumii reale prin intermediul unei oglinzi ce deformează şi recompune totodată, într-o manieră caleidoscopică, îmbinarea stilurilor, imaginaţia debordantă combinată cu o schemă adesea extrem de concisă, alteori digresivă, grotescul, alternarea dintre „realitate” şi „celelalte realităţi” sunt elemente ce fac din H. Salem nu un simplu umorist, ci un autor de-a dreptul postmodern, complex şi inspirat totodată, intenţiile sale scriitoriceşti mergând mult mai departe decât se înţelege în general prin umor ca mijloc de divertisment.
Debutul editorial are loc în 1961 cu La poarta nr. 3, roman ce urmează modelul proletcultist impus de cerinţele literare ale epocii. În ciuda tiparului impus, personajele sunt bine conturate, nu sunt schematice aşa cum se întâmplă cu multe romane din aceeaşi categorie, H. Salem axându-se, mai degrabă, pe prezentarea unei lumi în formare decât pe demonstrarea expresă a unei teze politice. Perioada urmărită este cea imediat următoare celui de-al doilea război mondial, autorul trasând evoluţia lui Anghel Duşe, electrician la Uzinele Sineşti, în lumea muncitorească. Experienţa închisorii, implicarea în viaţa sindicatelor, peisajul politic al vremii, dar şi importanţa iubirii pentru formarea caracterului fiinţei umane sunt elementele de bază pe care se construieşte naraţiunea.
Interesul lui H. Salem pentru această tematică va fi abandonat în următoarele sale volume, acesta dedicându-se exclusiv stilului umoristic fără să cadă însă în monotonie deoarece, privită în ansamblu, opera sa se dovedeşte a fi extrem de nuanţată: „pastilele”, schiţele, povestirile şi romanele vor utiliza practic toate registrele ce se unesc sub noţiunea generică de „umor”. Umorul sec, ca în Pastile contra prostiei (1969), cel al mediilor şi al caracterelor (teatrul, lumea filmului şi a spectacolului, cea a televiziunii) ca în Vărul şarpelui cu clopoţei (1978), umorul cu conotaţii religioase şi politice (Audienţă în cer, 1983 sau Cercul virtuos, 1986), umorul negru, autoironia, satira, grotescul sunt elemente ce se îmbină armonios dând naştere unei proze cu implicaţii cu mult mai profunde decât s-ar părea la prima vedere, scopul nefiind doar cel de simplu divertisment, ci acela de a implica cititorul într-o atmosferă ludică a cărei finalitate este o fină analiză a cotidianului.
Dacă în schiţele din Pastile contra prostiei înregistrează nu doar nişte situaţii comice ci, aşa cum ni se sugerează chiar din titlu, „încearcă să extragă însăşi chintesenţa prostiei omeneşti”, în Audienţă în cer, de exemplu, situaţia se va schimba, H. Salem prefecţionându-şi şi nuanţând şi mai mult modalităţile de utilizare ale unui instrument atât de delicat cum este umorul: omul, libertatea acestuia de a gândi şi de a acţiona, definirea lui ca fiinţă umană şi nu ca element al unui angrenaj, demnitatea şi dreptul de a o conserva sunt, de fapt, punctele de interes major ale acestui autor. Profunzimea scriiturii sale ţine mai mult de intenţie decât de substanţa epică propriu-zisă; de aceea umorul se va combina, începând cu acest volum, de foarte multe ori cu science fiction-ul, dovedind o imaginaţie de-a dreptul debordantă.
Romane precum Cercul virtuos (1986), interzis imediat după apariţie, retras de pe piaţă şi reeditat sub o formă modificată tot în 1986, sau Întrerupătorul (1991) vor da adevărata valoare a operei sale şi a profunzimii, atât de greu de obţinut prin intermediul unei specii considerată facilă, cum este cea umoristică. În Cercul virtuos, Gavrilă C. Gavrilă, redactor al emisiunii de umor, ajunge în cer „fără bon” şi începe să vagabondeze studiind Iadul, Raiul, întâlnindu-se cu personaje de pe alte planete şi din alte galaxii, descoperind de fapt un spaţiu identic celui din care provine, un univers în care defectele sunt aceleaşi, birocraţia, minciunile, monotonia, plafonarea, lipsa de demnitate nefiind străine nici personajelor de aici. Întrerupătorul este un roman care va merge şi mai departe: de la o lume a adeverinţelor şi a schematizării şi birocratizării absolute se ajunge la „un grad atât de înalt de perfecţiune” încât nu se mai poate face deosebirea dintre oamenii adevăraţi şi roboţi.
Umorul negru, absurdul, autoironia, prezentarea lumii reale prin intermediul unei oglinzi ce deformează şi recompune totodată, într-o manieră caleidoscopică, îmbinarea stilurilor, imaginaţia debordantă combinată cu o schemă adesea extrem de concisă, alteori digresivă, grotescul, alternarea dintre „realitate” şi „celelalte realităţi” sunt elemente ce fac din H. Salem nu un simplu umorist, ci un autor de-a dreptul postmodern, complex şi inspirat totodată, intenţiile sale scriitoriceşti mergând mult mai departe decât se înţelege în general prin umor ca mijloc de divertisment.
Cristina Deutsch
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
