PISICI

Stimaţi tovarăşi
Vă rugăm respectuos
Nu trageţi mâţa de coadă
Trageţi-o mai bine de picior
Sau de mustăţi
Sau de o ureche
Sau n-o trageţi deloc
Vă rugăm menajaţi-i
Coada
Drept mulţumire
Ea o să toarcă fericită
Şi n-o să vă mai bată la table
Gândiţi-vă şi la altceva
Trase de coadă, puse pe ambiţie, disperate
Neavând încotro
Lasă lenea deoparte
Se dau jos de pe cuptor
Se ridică pe picioarele dinapoi
Şi se pun pe evoluţie
Exact ca noi
Pisicile negre învaţă carte
Îl citesc pe Bulgakov
Şi se-ntovărăşesc cu necuratul
Iar dacă le cade coada
Suntem puşi la grea încercare
Nu mai avem de ce le trage
Chiar şi cei ce n-au tras-o niciodată
Se simt lezaţi
Pierd libertatea de opţiune
Să tragi sau să nu tragi
A fi sau a nu fi!
Tragedia va fi fatală
Fără drept de îndoială
Aşa că, stimaţi tovarăşi
Dacă vreţi să trăiţi liniştiţi
Lăsaţi mâţele în pace
Nu le trageţi de coadă
Cum ne-au tras alţii pe noi
În preglaciaţiune
Altfel ajung şi ele fiinţe superioare
Şi va trebui să prindem noi şoareci
Şi să umblăm pe acoperiş.

SACUL

Suntem atât de obişnuiţi
Să avem grijă
Încât dacă odată sau de două ori în viaţă
Rămânem fără griji
Aprovizionarea fiind defectuoasă
Ne îngrijorăm
Intrăm în panică
Nu ne vine să credem
Şi imediat îngrijoraţi
Încercăm cu orice preţ să ne amintim
Vreo grijă trecută sau viitoare
Şi dacă nu ne vine niciuna în minte
Ne amintim de Coana Mare
Asta ne linişteşte
Am reintrat în normal
Nu ne-am pierdut antrenamentul
Facem în continuare
Obişnuita gimnastică de înviorare
Pieptul scos înainte
Capul sus
Nu te cocoşa
Azvârle mâinile lateral
Şi picioarele încordează
Privirea severă vitează
Mergi drept
Ca şi cum n-ai avea nimic în spinare
Poartă-te dezinvolt
Zglobiu, fă sărituri
Mici piruete
Aruncă confete
Cântă din saxofon
Cere mereu un nou ton
Dar nu uita nici o clipă
Sacul din spinare
Nimeni nu ştie de el
Nu-l vede
Doar din când în când
Scapi un oftat
Un căscat nervos
Când mănânci o mâncare grea cu sos
Sau îţi rămâne în gât vreun os.
Când mergi prea mult pe jos
Când se strigă prea tare la tine
Sau nimeni nu te mai strigă
De aceea dragi şi scumpi tovarăşi
Eminente tovarăşe de viaţă
Cu-n ochi la iubire şi altul la piaţă
Nu lăsaţi sacul niciodată
Noaptea culcaţi-vă pe el
C-altfel
Dacă rămâi fără antrenament
Şi-l laşi să zacă prea mult pe ciment
Nu poţi să-l mai ridici
Te doboară
Şi te-mbolnăveşti de hernie
Şi de muzică uşoară.

INCONŞTIENTUL

Trebuie să mă lupt mereu cu subconştientul
Care nu e deloc conştient de ce face
N-are nici un pic de conştiinţă
Degeaba încerc să-i fac educaţie
Să-i ridic nivelul intelectual
Să-i aduc argumente
N-are habar
Rămâne surd ca un mărar
Încerc să-l iau cu binişorul
Că ar fi bine să iasă şi el la lumină
Că ar fi cazul să se civilizeze
Dacă are ceva de spus sau de comunicat
S-o facă organizat
Să se înscrie la cuvânt
Să spună pe faţă
Dacă-l doare ceva
Dacă suferă
Dacă-l supără atâtea refulări
Să-mi spună
Să-l ajut cu o vorbă bună
Încerc să-i trezesc ambiţia;
Cât mai are de gând să rămână „sub”
De ce nu ţine şi el să avanseze?
Să ajungă mai sus?
Cu voinţă poate ajunge oriunde.
Nu-mi răspunde
Cred că nici nu cunoaşte graiul articulat
De ce să mă mir?
E animal
Nu m-aş mira să fie şi antropofag
Dar nu mă las
Până nu-l domesticesc
Îl învăţ eu să sară prin cerc
Să-mi mănânce zahăr din mână
Să se gudure
Să meargă în două labe
Să-mi lingă mâna
- Hai, dragul meu, poftim în arenă
Nu mai face nazuri, inconştientule!
Doamne! Ce s-a întâmplat?
M-a luat în serios.
Uite-l iese
Leşin, mi-e rău
Înapoi! Înapoi!
Prea târziu fiara mă priveşte cu ochii ei galbeni
Cine m-a pus? Ajutor! Marş de aici!
Prea târziu. Rugaţi-vă pentru mine!
Mă devorează subconştientul...

DISCUŢIE DESPRE TALENT

La secţia de proză
Am asistat
La o discuţie despre talent
Ca de obicei nu ştia nimeni ce este
Plutea în aer
Încercau criticii şi prozatorii vestiţi
Să-l prindă cu plase
Sărind bezmetic peste scaune şi capete
Fiecare avea impresia că l-a prins definitiv
În acul unei definiţii
Se aşeza mulţumit
Se auzeau chiar aplauze
Discuţia din ce în ce mai profundă
Ameninţând să ajungă până jos
În restaurantul Uniunii
Unde să făceau pregătiri intense
Pentru hrănirea atâtor talente
Ce nu se lăsau apucate, definite
Dar ce nu s-a încercat
Câtă hârtie de muşte n-a fost consumată
Ca să se afle odată
Ce naiba e asta, fir-ar să fie
Atâtea figuri serioase, simandicoase
Să nu fie în stare să-l prindă
Ce? E fantomă?
Abur metafizic, inefabil
Nu s-a putut nici măcar stabili
Dacă există
Unii susţineau că e doar o iluzie
Obţinută prin tehnici înalte
Filtraj, dozaj, decantare, condensare
Inteligenţă, bisturiu logic, cântar infinitesimal
S-au dat şi reţete
Din ce e făcut
Cât cuprinde din fiecare
Câtă sare
Câte flori
Câte stele
Câte culori
Şi erori
La ce fel de foc trebuie încălzit
În ce alambic
Toate astea sunt nimic
Până la urmă s-a ridicat o vrăjitoare
Din ultimul rând
Şi a lămurit totul
Dragii mei tovarăşi, a zis ea
Lumea evoluează, nimic nu stă într-un picior
După cum grăit-a Zarathustra
Eu sunt Zarathustra
Mi-am schimbat sexul
Prefer asta
Decât să-mi schimb convingerile.
Şi uite cum stă povestea.
Trăim într-o lume cu patru dimensiuni
Am învăţat deci să numărăm până la patru
Dar ce e mai evoluat nu mai încape în quadrigă
Se rupe în cinci şi în şase fără să observi
Aşa e cu muzica, poezia, toate artele
Şi dragostea adevărată
Pentru că există şi iubire rămasă în numai patru dimensiuni,
Din care cauză şchioapătă
Având o dimensiune ruptă
Sau scurtă
Toate artele, deci
Treptat trec în cinci
Unele ca la Tolstoi
Şi încă vreo doi
Trec şi în şase
În cinci sau în şase, numere magice
Se schimbă totul
Nu poţi înţelege cu patru
Ce se întâmplă în cinci
Sau în şase
Aşa-i şi cu talentul
El e în şapte
Puteţi să vorbiţi până ameţiţi
Adevărul îl ştiu numai eu
Care sunt în opt
Şi mă percepeţi acum pentru că vreau
Şi pentru că la mine, patru
Adică timpul
E un căţel credincios
Pe care când vreau
Îl întorc pe dos.
Vă salut, tovarăşi
Şi vă doresc în continuare
Spor la muncă şi să ne întâlnim în nouă (nici o aluzie la spital).

BAT CÂMPII

Câteodată îmi vine să bat câmpii
De obicei
Sâmbătă noaptea la trei
O pornesc pe câmpie
La margine mă aşteaptă
Un Rolls-Royce
Ultimul tip
Un tip bine
Maşina n-are şofer
Nici nu e nevoie
Nici n-are volan
Nici bară de direcţie
Fir-ar direcţia-n puşcărie
Nici pomi nici uluci
Nici eunuci
Din tuci
Nici gâşte idioate
Numai câmpie lucie
Nudă şi pustie
Dumnezeu să mi-o ţie
Şi luna să mi-o lumineze
Să pot bate câmpii
Cât îmi vine
Cât îmi vine
Şi o iau pe câmpii
Nu-mi pasă de sunt Elysee
Să fie cât mai aiurea
Fără curea
Fără curea
Să cânt cântece şuie
Din coajă de nucă
Şi caracudă
O, mamă zăludă
Aiurea-n tramvai
Fără cai
Fără cai
Fistichie, fistichie
Fără chirie
Apoi mă-ntorc acasă
Şi în sfârşit
Cinstit, disciplinat
Bat câmpii
organizat.

LA MARGINE DE TROTINETĂ

La margine de trotinetă

Cântă o fată din trompetă

Dar m-am săturat de sirene

Mai bine rămân în izmene

Vasul meu cu pânze

Merge înainte

L-am legat cu frânghii de catarg

Să n-o ia razna spre mal

La margine de trotinetă

Lângă minunata gheretă

Unde o fată frumoasă

Vinde violete

Ce-ţi învineţesc ochii

De-ţi vine să faci ca trenul

Ca iaurtul

Ca abatorul

Ca pridvorul

Ca Terry-Terry

Din ţara lui Mery

O ţară frumoasă

Cu oameni harnici muncitori

Mă uit la nori

Şi stau concret

La margine de trotinet

Să cânte cât o vrea

Sunt afon ca o vacă

Muşcată de streche

Într-o ureche

Într-o ureche

Cântaţi cât vreţi sirene

Puneţi-vă şi amplificator

Folosiţi tehnica cea mai înaltă

Mai bine lăsaţi-o baltă

Sunt surd ca un ştab

Când te primeşte în audienţă

Din înaltă clemenţă

Şi lipsă totală de vigilenţă.

File de dicţionar

Cu cîţiva ani în urmă, o tînără cercertătoare de la Institutul Călinescu, Cristina Deutsch, a venit să-mi ceară informaţii despre Hary pentru Dicţionarul scriitorilor români. Am ales din articolul ei fragmentele care se referă la opera lui H.Salem.


Debutul editorial are loc în 1961 cu La poarta nr. 3, roman ce urmează modelul proletcultist impus de cerinţele literare ale epocii. În ciuda tiparului impus, personajele sunt bine conturate, nu sunt schematice aşa cum se întâmplă cu multe romane din aceeaşi categorie, H. Salem axându-se, mai degrabă, pe prezentarea unei lumi în formare decât pe demonstrarea expresă a unei teze politice. Perioada urmărită este cea imediat următoare celui de-al doilea război mondial, autorul trasând evoluţia lui Anghel Duşe, electrician la Uzinele Sineşti, în lumea muncitorească. Experienţa închisorii, implicarea în viaţa sindicatelor, peisajul politic al vremii, dar şi importanţa iubirii pentru formarea caracterului fiinţei umane sunt elementele de bază pe care se construieşte naraţiunea.

Interesul lui H. Salem pentru această tematică va fi abandonat în următoarele sale volume, acesta dedicându-se exclusiv stilului umoristic fără să cadă însă în monotonie deoarece, privită în ansamblu, opera sa se dovedeşte a fi extrem de nuanţată: „pastilele”, schiţele, povestirile şi romanele vor utiliza practic toate registrele ce se unesc sub noţiunea generică de „umor”. Umorul sec, ca în Pastile contra prostiei (1969), cel al mediilor şi al caracterelor (teatrul, lumea filmului şi a spectacolului, cea a televiziunii) ca în Vărul şarpelui cu clopoţei (1978), umorul cu conotaţii religioase şi politice (Audienţă în cer, 1983 sau Cercul virtuos, 1986), umorul negru, autoironia, satira, grotescul sunt elemente ce se îmbină armonios dând naştere unei proze cu implicaţii cu mult mai profunde decât s-ar părea la prima vedere, scopul nefiind doar cel de simplu divertisment, ci acela de a implica cititorul într-o atmosferă ludică a cărei finalitate este o fină analiză a cotidianului.

Dacă în schiţele din Pastile contra prostiei înregistrează nu doar nişte situaţii comice ci, aşa cum ni se sugerează chiar din titlu, „încearcă să extragă însăşi chintesenţa prostiei omeneşti”, în Audienţă în cer, de exemplu, situaţia se va schimba, H. Salem prefecţionându-şi şi nuanţând şi mai mult modalităţile de utilizare ale unui instrument atât de delicat cum este umorul: omul, libertatea acestuia de a gândi şi de a acţiona, definirea lui ca fiinţă umană şi nu ca element al unui angrenaj, demnitatea şi dreptul de a o conserva sunt, de fapt, punctele de interes major ale acestui autor. Profunzimea scriiturii sale ţine mai mult de intenţie decât de substanţa epică propriu-zisă; de aceea umorul se va combina, începând cu acest volum, de foarte multe ori cu science fiction-ul, dovedind o imaginaţie de-a dreptul debordantă.

Romane precum Cercul virtuos (1986), interzis imediat după apariţie, retras de pe piaţă şi reeditat sub o formă modificată tot în 1986, sau Întrerupătorul (1991) vor da adevărata valoare a operei sale şi a profunzimii, atât de greu de obţinut prin intermediul unei specii considerată facilă, cum este cea umoristică. În Cercul virtuos, Gavrilă C. Gavrilă, redactor al emisiunii de umor, ajunge în cer „fără bon” şi începe să vagabondeze studiind Iadul, Raiul, întâlnindu-se cu personaje de pe alte planete şi din alte galaxii, descoperind de fapt un spaţiu identic celui din care provine, un univers în care defectele sunt aceleaşi, birocraţia, minciunile, monotonia, plafonarea, lipsa de demnitate nefiind străine nici personajelor de aici. Întrerupătorul este un roman care va merge şi mai departe: de la o lume a adeverinţelor şi a schematizării şi birocratizării absolute se ajunge la „un grad atât de înalt de perfecţiune” încât nu se mai poate face deosebirea dintre oamenii adevăraţi şi roboţi.

Umorul negru, absurdul, autoironia, prezentarea lumii reale prin intermediul unei oglinzi ce deformează şi recompune totodată, într-o manieră caleidoscopică, îmbinarea stilurilor, imaginaţia debordantă combinată cu o schemă adesea extrem de concisă, alteori digresivă, grotescul, alternarea dintre „realitate” şi „celelalte realităţi” sunt elemente ce fac din H. Salem nu un simplu umorist, ci un autor de-a dreptul postmodern, complex şi inspirat totodată, intenţiile sale scriitoriceşti mergând mult mai departe decât se înţelege în general prin umor ca mijloc de divertisment.

Cristina Deutsch

OUL SAU GĂINA

Ce a fost mai întâi
Funcţia sau omul?
Se-ntreabă de veacuri
Filozofii
Cei fără funcţii răspund
E limpede
Întâi fost-a omul
Apoi schema
Scrie doar clar
Şi-n biblie
Capitolul întâi
Geneza
În ziua a treia
Dumnezeu suflat-a în humă
Şi aşa născutu-s-a homo
Dintr-un suflet
În cele şapte zile
Inaugurale
Nici vorbă de funcţii
Doar fiinţe
Deci nici un dubiu
Dixi!
Filozofii ceilalţi
Au altă părere
Diametral opusă
Nu e chiar aşa, domnii mei
Se precizează clar
În cartea sfântă
Ce a fost întâi?
Haos
Şi beznă
Şi duhul deasupra apelor
Nici fiinţă doar cuvântul
Întâi a fost intenţia
Funcţia apriorică
Schema universală
Apoi toţi s-au înghesuit
S-ocupe posturi cât mai bune
Ne-am bătut ca chiorii
Ne-am scos ochii
Ne-am îmbrâncit
Ne-am omorât pe capete
Cu mijloace
Tot mai rafinate
Nici acum n-am terminat
Suntem în plină răfuială
Toată lumea se căzneşte
Să se caţere pe scara socială
Şi reuşeşte dacă nu primeşte
De deasupra
Un picior în gură
Sau dacă de jos
Nu e tras de ghete
Sau de manşete
În timp ce norocoşii
Urcă cu lifturi moderne
Tolăniţi comod pe perne
Şi vă rugăm să răspundeţi
De ce întreaga viaţă
Alergăm după funcţii
Şi nu după oameni?
Când completezi un formular
Te întreabă foarte clar
Cum te cheamă
Funcţia
Originea
Culoarea politică
Nici unul nu se interesează
Dacă eşti om
Sau pom
Sau sfârlează
Deci nu contează.
Stimaţi filozofi
În această dispută
Eu nu mă amestec
Urmez sfatul lui Urmuz
Îl imit pe Saraffoff
Mă servesc de cartof.
Din off!