Simţim nevoia să umplem golul dintre noi
Cu cuvinte
Cum te apropii de un om
La mai puţin de un metru
Cum ai călcat în cercul magic din jurul lui
Cum ai trecut distanţa de fugă
Se nelinişteşte
Ca şi strămoşii lui, animalele
Care simţindu-se ameninţate
Luau poziţia de atac
Noi în loc să sfâşiem
Vorbim
În loc să fugim
Ne fixăm ochi în ochi
Pândindu-ne
Şi vorbim
Până ameţim
Jocul îţi cere să nu te opreşti
Ca să nu cazi în prăpastie
Dar ochii atavici stau în alertă
Din cauza aceasta ne suportăm atât de greu privirile
Mereu ne fug ochii într-o parte
Şi n-ai voie să te uiţi la un om
La mai puţin de un metru
Cum ai călcat în cercul magic din jurul lui
Cum ai trecut distanţa în fugă
Se nelinişteşte
Ca şi strămoşii lui, animalele
Care simţindu-se ameninţate
Luau poziţia de atac
Noi în loc să sfâşiem
Vorbim
În loc să fugim
Ne fixăm ochi în ochi
Pândindu-ne
Până ameţim
Jocul îţi cere să nu te opreşti
Ca să nu cazi în prăpastie
Dar ochii atavici stau în alertă
Din cauza aceasta ne suportăm atât de greu privirile
Mereu ne fug ochii într-o parte
Şi n-ai voie să te uiţi la un om
Fără să-i vorbeşti
Dacă-i vorbeşti însă se linişteşte
Iar femeia te lasă chiar s-o iubeşti
Dacă-i vorbeşti...
Se afișează postările cu eticheta Carte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Carte. Afișați toate postările
vineri, 13 februarie 2009
joi, 12 februarie 2009
MISTERUL PERSISTĂ
Misterul persistă
Degeaba mi se spune
Că nu există
Misterul persistă.
Oricum ai face
Ceva nu iese,
Nu se lipeşte,
Nu se potriveşte
Ca şi cum ai vrea
Să legi peşte de peşte
Misterul persistă.
Undeva e o şmecherie,
Cineva trişează
Joacă cu cărţi măsluite
Ne lasă mereu în speranţa
C-o să câştigăm
Cineva ne aiureşte,
Ne prosteşte,
Ne spune basme
În timp ce ne supune la cazne,
În timp ce suntem traşi pe roată
Ni se smulg unghiile
Sau suntem arşi cu fierul roşu
Ni se spune iar basmul cu cocoşu’
Şi naiba că tot îl mai credem
Şi tot sperăm
Dar misterul persistă.
Însă pe lumea cealaltă,
Unde se zvoneşte
Că lumea noastră
E cealaltă
Ni se mărturiseşte cu brutalitate
Adevărul.
Când auzim ce simplu este
Ne indignăm
Dar e prea târziu
Şi zicem
Mai bine era când misterul persista.
Dar tot o să aflăm adevărul
O să disecăm curva asta de materie
Până o să spună tot ce ştie
Iar dacă n-o să vrea
O facem piftie,
O aruncăm în aer
Cu tot pământul
Şi sistemul solar
Şi calea lactee
Până o să iasă lapte praf.
Ei, şi atunci
Să vedem
Ce o să mai spună
Până atunci însă misterul persistă.
Degeaba mi se spune
Că nu există
Misterul persistă.
Oricum ai face
Ceva nu iese,
Nu se lipeşte,
Nu se potriveşte
Ca şi cum ai vrea
Să legi peşte de peşte
Misterul persistă.
Undeva e o şmecherie,
Cineva trişează
Joacă cu cărţi măsluite
Ne lasă mereu în speranţa
C-o să câştigăm
Cineva ne aiureşte,
Ne prosteşte,
Ne spune basme
În timp ce ne supune la cazne,
În timp ce suntem traşi pe roată
Ni se smulg unghiile
Sau suntem arşi cu fierul roşu
Ni se spune iar basmul cu cocoşu’
Şi naiba că tot îl mai credem
Şi tot sperăm
Dar misterul persistă.
Însă pe lumea cealaltă,
Unde se zvoneşte
Că lumea noastră
E cealaltă
Ni se mărturiseşte cu brutalitate
Adevărul.
Când auzim ce simplu este
Ne indignăm
Dar e prea târziu
Şi zicem
Mai bine era când misterul persista.
Dar tot o să aflăm adevărul
O să disecăm curva asta de materie
Până o să spună tot ce ştie
Iar dacă n-o să vrea
O facem piftie,
O aruncăm în aer
Cu tot pământul
Şi sistemul solar
Şi calea lactee
Până o să iasă lapte praf.
Ei, şi atunci
Să vedem
Ce o să mai spună
Până atunci însă misterul persistă.
marți, 10 februarie 2009
DIN CÂND ÎN CÂND
Din când în când îmi place să mă felicit,
Să-mi trimit scrisori protocolare,
Să-mi trimit mici atenţii
Chiar plocoane,
Să-mi dau bacşiş,
Să mă pun bine cu mine.
Îi cumpăr şi conştiinţei
Câte un cadou
Merită şi ea săraca
Pentru câte a îndurat,
Câte a văzut
Şi câte a suportat.
O să-i cumpăr şi un parfum
Chanel sau unul mai bun;
Un parfum
Ce parfumează
Şi un tun.
Şi-l face să miroasă a mimoză
Şi a tuberoză.
Încât mirosindu-l
Îţi vine să dansezi cu el
Vals-boston
Şi să-l pupi pe gură
După ce i-ai rujat-o
În formă de inimă
Inimă de tun
Drum bun.
Îmi place să mă felicit.
Mâine la ora zece mă convoc
Să mă decorez,
Înainte de asta
O să mă avansez
Şi o să mă premiez
Cu un milion de lire sterline
Numai aşa o să mă simt bine.
Niciodată pe şine,
Niciodată pe şine.
Să-mi trimit scrisori protocolare,
Să-mi trimit mici atenţii
Chiar plocoane,
Să-mi dau bacşiş,
Să mă pun bine cu mine.
Îi cumpăr şi conştiinţei
Câte un cadou
Merită şi ea săraca
Pentru câte a îndurat,
Câte a văzut
Şi câte a suportat.
O să-i cumpăr şi un parfum
Chanel sau unul mai bun;
Un parfum
Ce parfumează
Şi un tun.
Şi-l face să miroasă a mimoză
Şi a tuberoză.
Încât mirosindu-l
Îţi vine să dansezi cu el
Vals-boston
Şi să-l pupi pe gură
După ce i-ai rujat-o
În formă de inimă
Inimă de tun
Drum bun.
Îmi place să mă felicit.
Mâine la ora zece mă convoc
Să mă decorez,
Înainte de asta
O să mă avansez
Şi o să mă premiez
Cu un milion de lire sterline
Numai aşa o să mă simt bine.
Niciodată pe şine,
Niciodată pe şine.
sâmbătă, 7 februarie 2009
MAI EXISTĂ GHINIONIŞTI
Nu pot să cap de ghinion
Dacă mă ascund de el sub pat
Cade patul pe mine.
Dacă mă urc în copac
Copacul începe să behăie
Să chiţcăie
Să mârâie
Să fâsâie
De parcă n-ar mai fi copac
Ci computer
Sau bere „Luther”
Vai de Luther
Ce soartă
Să facă bere din el
Mai există ghinionişti în lumea asta!
O să sparg eu ghinionul
Dacă nu mă sparge el pe mine.
Înfiinţez o asociaţie a ghinioniştilor
Dar nu vă primesc
Şi nu vă dau carnet
Decât dacă
Atunci când luaţi, în sfârşit,
O bancnotă în mână
Se transformă în râmă
În pantofi de tenis uzaţi
De şapte fraţi purtaţi
Sau într-un făraş
Ce dă din aripi
Şi scoate limba
Ca o libelulă
După ce a înghiţit
O pilulă
Fără reţetă
De la ghinionista-şefă
De servici şi papuci
Dacă-i încalţi ei se transformă
În zmeu
Şi mă răpeşte
Pe faţa nevăzută a lumii
Să nu mă mai vadă nimeni
Decât cu telescopul
De-aş putea şi eu să mă despart de mine
Vreun an-lumină...
Să mă văd prin telescop
Fără nici un autostop.
Dacă mă ascund de el sub pat
Cade patul pe mine.
Dacă mă urc în copac
Copacul începe să behăie
Să chiţcăie
Să mârâie
Să fâsâie
De parcă n-ar mai fi copac
Ci computer
Sau bere „Luther”
Vai de Luther
Ce soartă
Să facă bere din el
Mai există ghinionişti în lumea asta!
O să sparg eu ghinionul
Dacă nu mă sparge el pe mine.
Înfiinţez o asociaţie a ghinioniştilor
Dar nu vă primesc
Şi nu vă dau carnet
Decât dacă
Atunci când luaţi, în sfârşit,
O bancnotă în mână
Se transformă în râmă
În pantofi de tenis uzaţi
De şapte fraţi purtaţi
Sau într-un făraş
Ce dă din aripi
Şi scoate limba
Ca o libelulă
După ce a înghiţit
O pilulă
Fără reţetă
De la ghinionista-şefă
De servici şi papuci
Dacă-i încalţi ei se transformă
În zmeu
Şi mă răpeşte
Pe faţa nevăzută a lumii
Să nu mă mai vadă nimeni
Decât cu telescopul
De-aş putea şi eu să mă despart de mine
Vreun an-lumină...
Să mă văd prin telescop
Fără nici un autostop.
miercuri, 28 ianuarie 2009
DISCUŢIE DESPRE TALENT
La secţia de proză
Am asistat
La o discuţie despre talent
Ca de obicei nu ştia nimeni ce este
Plutea în aer
Încercau criticii şi prozatorii vestiţi
Să-l prindă cu plase
Sărind bezmetic peste scaune şi capete
Fiecare avea impresia că l-a prins definitiv
În acul unei definiţii
Se aşeza mulţumit
Se auzeau chiar aplauze
Discuţia din ce în ce mai profundă
Ameninţând să ajungă până jos
În restaurantul Uniunii
Unde să făceau pregătiri intense
Pentru hrănirea atâtor talente
Ce nu se lăsau apucate, definite
Dar ce nu s-a încercat
Câtă hârtie de muşte n-a fost consumată
Ca să se afle odată
Ce naiba e asta, fir-ar să fie
Atâtea figuri serioase, simandicoase
Să nu fie în stare să-l prindă
Ce? E fantomă?
Abur metafizic, inefabil
Nu s-a putut nici măcar stabili
Dacă există
Unii susţineau că e doar o iluzie
Obţinută prin tehnici înalte
Filtraj, dozaj, decantare, condensare
Inteligenţă, bisturiu logic, cântar infinitesimal
S-au dat şi reţete
Din ce e făcut
Cât cuprinde din fiecare
Câtă sare
Câte flori
Câte stele
Câte culori
Şi erori
La ce fel de foc trebuie încălzit
În ce alambic
Toate astea sunt nimic
Până la urmă s-a ridicat o vrăjitoare
Din ultimul rând
Şi a lămurit totul
Dragii mei tovarăşi, a zis ea
Lumea evoluează, nimic nu stă într-un picior
După cum grăit-a Zarathustra
Eu sunt Zarathustra
Mi-am schimbat sexul
Prefer asta
Decât să-mi schimb convingerile.
Şi uite cum stă povestea.
Trăim într-o lume cu patru dimensiuni
Am învăţat deci să numărăm până la patru
Dar ce e mai evoluat nu mai încape în quadrigă
Se rupe în cinci şi în şase fără să observi
Aşa e cu muzica, poezia, toate artele
Şi dragostea adevărată
Pentru că există şi iubire rămasă în numai patru dimensiuni,
Din care cauză şchioapătă
Având o dimensiune ruptă
Sau scurtă
Toate artele, deci
Treptat trec în cinci
Unele ca la Tolstoi
Şi încă vreo doi
Trec şi în şase
În cinci sau în şase, numere magice
Se schimbă totul
Nu poţi înţelege cu patru
Ce se întâmplă în cinci
Sau în şase
Aşa-i şi cu talentul
El e în şapte
Puteţi să vorbiţi până ameţiţi
Adevărul îl ştiu numai eu
Care sunt în opt
Şi mă percepeţi acum pentru că vreau
Şi pentru că la mine, patru
Adică timpul
E un căţel credincios
Pe care când vreau
Îl întorc pe dos.
Vă salut, tovarăşi
Şi vă doresc în continuare
Spor la muncă şi să ne întâlnim în nouă (nici o aluzie la spital).
Am asistat
La o discuţie despre talent
Ca de obicei nu ştia nimeni ce este
Plutea în aer
Încercau criticii şi prozatorii vestiţi
Să-l prindă cu plase
Sărind bezmetic peste scaune şi capete
Fiecare avea impresia că l-a prins definitiv
În acul unei definiţii
Se aşeza mulţumit
Se auzeau chiar aplauze
Discuţia din ce în ce mai profundă
Ameninţând să ajungă până jos
În restaurantul Uniunii
Unde să făceau pregătiri intense
Pentru hrănirea atâtor talente
Ce nu se lăsau apucate, definite
Dar ce nu s-a încercat
Câtă hârtie de muşte n-a fost consumată
Ca să se afle odată
Ce naiba e asta, fir-ar să fie
Atâtea figuri serioase, simandicoase
Să nu fie în stare să-l prindă
Ce? E fantomă?
Abur metafizic, inefabil
Nu s-a putut nici măcar stabili
Dacă există
Unii susţineau că e doar o iluzie
Obţinută prin tehnici înalte
Filtraj, dozaj, decantare, condensare
Inteligenţă, bisturiu logic, cântar infinitesimal
S-au dat şi reţete
Din ce e făcut
Cât cuprinde din fiecare
Câtă sare
Câte flori
Câte stele
Câte culori
Şi erori
La ce fel de foc trebuie încălzit
În ce alambic
Toate astea sunt nimic
Până la urmă s-a ridicat o vrăjitoare
Din ultimul rând
Şi a lămurit totul
Dragii mei tovarăşi, a zis ea
Lumea evoluează, nimic nu stă într-un picior
După cum grăit-a Zarathustra
Eu sunt Zarathustra
Mi-am schimbat sexul
Prefer asta
Decât să-mi schimb convingerile.
Şi uite cum stă povestea.
Trăim într-o lume cu patru dimensiuni
Am învăţat deci să numărăm până la patru
Dar ce e mai evoluat nu mai încape în quadrigă
Se rupe în cinci şi în şase fără să observi
Aşa e cu muzica, poezia, toate artele
Şi dragostea adevărată
Pentru că există şi iubire rămasă în numai patru dimensiuni,
Din care cauză şchioapătă
Având o dimensiune ruptă
Sau scurtă
Toate artele, deci
Treptat trec în cinci
Unele ca la Tolstoi
Şi încă vreo doi
Trec şi în şase
În cinci sau în şase, numere magice
Se schimbă totul
Nu poţi înţelege cu patru
Ce se întâmplă în cinci
Sau în şase
Aşa-i şi cu talentul
El e în şapte
Puteţi să vorbiţi până ameţiţi
Adevărul îl ştiu numai eu
Care sunt în opt
Şi mă percepeţi acum pentru că vreau
Şi pentru că la mine, patru
Adică timpul
E un căţel credincios
Pe care când vreau
Îl întorc pe dos.
Vă salut, tovarăşi
Şi vă doresc în continuare
Spor la muncă şi să ne întâlnim în nouă (nici o aluzie la spital).
luni, 26 ianuarie 2009
File de dicţionar
Cu cîţiva ani în urmă, o tînără cercertătoare de la Institutul Călinescu, Cristina Deutsch, a venit să-mi ceară informaţii despre Hary pentru Dicţionarul scriitorilor români. Am ales din articolul ei fragmentele care se referă la opera lui H.Salem.
Debutul editorial are loc în 1961 cu La poarta nr. 3, roman ce urmează modelul proletcultist impus de cerinţele literare ale epocii. În ciuda tiparului impus, personajele sunt bine conturate, nu sunt schematice aşa cum se întâmplă cu multe romane din aceeaşi categorie, H. Salem axându-se, mai degrabă, pe prezentarea unei lumi în formare decât pe demonstrarea expresă a unei teze politice. Perioada urmărită este cea imediat următoare celui de-al doilea război mondial, autorul trasând evoluţia lui Anghel Duşe, electrician la Uzinele Sineşti, în lumea muncitorească. Experienţa închisorii, implicarea în viaţa sindicatelor, peisajul politic al vremii, dar şi importanţa iubirii pentru formarea caracterului fiinţei umane sunt elementele de bază pe care se construieşte naraţiunea.
Interesul lui H. Salem pentru această tematică va fi abandonat în următoarele sale volume, acesta dedicându-se exclusiv stilului umoristic fără să cadă însă în monotonie deoarece, privită în ansamblu, opera sa se dovedeşte a fi extrem de nuanţată: „pastilele”, schiţele, povestirile şi romanele vor utiliza practic toate registrele ce se unesc sub noţiunea generică de „umor”. Umorul sec, ca în Pastile contra prostiei (1969), cel al mediilor şi al caracterelor (teatrul, lumea filmului şi a spectacolului, cea a televiziunii) ca în Vărul şarpelui cu clopoţei (1978), umorul cu conotaţii religioase şi politice (Audienţă în cer, 1983 sau Cercul virtuos, 1986), umorul negru, autoironia, satira, grotescul sunt elemente ce se îmbină armonios dând naştere unei proze cu implicaţii cu mult mai profunde decât s-ar părea la prima vedere, scopul nefiind doar cel de simplu divertisment, ci acela de a implica cititorul într-o atmosferă ludică a cărei finalitate este o fină analiză a cotidianului.
Dacă în schiţele din Pastile contra prostiei înregistrează nu doar nişte situaţii comice ci, aşa cum ni se sugerează chiar din titlu, „încearcă să extragă însăşi chintesenţa prostiei omeneşti”, în Audienţă în cer, de exemplu, situaţia se va schimba, H. Salem prefecţionându-şi şi nuanţând şi mai mult modalităţile de utilizare ale unui instrument atât de delicat cum este umorul: omul, libertatea acestuia de a gândi şi de a acţiona, definirea lui ca fiinţă umană şi nu ca element al unui angrenaj, demnitatea şi dreptul de a o conserva sunt, de fapt, punctele de interes major ale acestui autor. Profunzimea scriiturii sale ţine mai mult de intenţie decât de substanţa epică propriu-zisă; de aceea umorul se va combina, începând cu acest volum, de foarte multe ori cu science fiction-ul, dovedind o imaginaţie de-a dreptul debordantă.
Romane precum Cercul virtuos (1986), interzis imediat după apariţie, retras de pe piaţă şi reeditat sub o formă modificată tot în 1986, sau Întrerupătorul (1991) vor da adevărata valoare a operei sale şi a profunzimii, atât de greu de obţinut prin intermediul unei specii considerată facilă, cum este cea umoristică. În Cercul virtuos, Gavrilă C. Gavrilă, redactor al emisiunii de umor, ajunge în cer „fără bon” şi începe să vagabondeze studiind Iadul, Raiul, întâlnindu-se cu personaje de pe alte planete şi din alte galaxii, descoperind de fapt un spaţiu identic celui din care provine, un univers în care defectele sunt aceleaşi, birocraţia, minciunile, monotonia, plafonarea, lipsa de demnitate nefiind străine nici personajelor de aici. Întrerupătorul este un roman care va merge şi mai departe: de la o lume a adeverinţelor şi a schematizării şi birocratizării absolute se ajunge la „un grad atât de înalt de perfecţiune” încât nu se mai poate face deosebirea dintre oamenii adevăraţi şi roboţi.
Umorul negru, absurdul, autoironia, prezentarea lumii reale prin intermediul unei oglinzi ce deformează şi recompune totodată, într-o manieră caleidoscopică, îmbinarea stilurilor, imaginaţia debordantă combinată cu o schemă adesea extrem de concisă, alteori digresivă, grotescul, alternarea dintre „realitate” şi „celelalte realităţi” sunt elemente ce fac din H. Salem nu un simplu umorist, ci un autor de-a dreptul postmodern, complex şi inspirat totodată, intenţiile sale scriitoriceşti mergând mult mai departe decât se înţelege în general prin umor ca mijloc de divertisment.
Debutul editorial are loc în 1961 cu La poarta nr. 3, roman ce urmează modelul proletcultist impus de cerinţele literare ale epocii. În ciuda tiparului impus, personajele sunt bine conturate, nu sunt schematice aşa cum se întâmplă cu multe romane din aceeaşi categorie, H. Salem axându-se, mai degrabă, pe prezentarea unei lumi în formare decât pe demonstrarea expresă a unei teze politice. Perioada urmărită este cea imediat următoare celui de-al doilea război mondial, autorul trasând evoluţia lui Anghel Duşe, electrician la Uzinele Sineşti, în lumea muncitorească. Experienţa închisorii, implicarea în viaţa sindicatelor, peisajul politic al vremii, dar şi importanţa iubirii pentru formarea caracterului fiinţei umane sunt elementele de bază pe care se construieşte naraţiunea.
Interesul lui H. Salem pentru această tematică va fi abandonat în următoarele sale volume, acesta dedicându-se exclusiv stilului umoristic fără să cadă însă în monotonie deoarece, privită în ansamblu, opera sa se dovedeşte a fi extrem de nuanţată: „pastilele”, schiţele, povestirile şi romanele vor utiliza practic toate registrele ce se unesc sub noţiunea generică de „umor”. Umorul sec, ca în Pastile contra prostiei (1969), cel al mediilor şi al caracterelor (teatrul, lumea filmului şi a spectacolului, cea a televiziunii) ca în Vărul şarpelui cu clopoţei (1978), umorul cu conotaţii religioase şi politice (Audienţă în cer, 1983 sau Cercul virtuos, 1986), umorul negru, autoironia, satira, grotescul sunt elemente ce se îmbină armonios dând naştere unei proze cu implicaţii cu mult mai profunde decât s-ar părea la prima vedere, scopul nefiind doar cel de simplu divertisment, ci acela de a implica cititorul într-o atmosferă ludică a cărei finalitate este o fină analiză a cotidianului.
Dacă în schiţele din Pastile contra prostiei înregistrează nu doar nişte situaţii comice ci, aşa cum ni se sugerează chiar din titlu, „încearcă să extragă însăşi chintesenţa prostiei omeneşti”, în Audienţă în cer, de exemplu, situaţia se va schimba, H. Salem prefecţionându-şi şi nuanţând şi mai mult modalităţile de utilizare ale unui instrument atât de delicat cum este umorul: omul, libertatea acestuia de a gândi şi de a acţiona, definirea lui ca fiinţă umană şi nu ca element al unui angrenaj, demnitatea şi dreptul de a o conserva sunt, de fapt, punctele de interes major ale acestui autor. Profunzimea scriiturii sale ţine mai mult de intenţie decât de substanţa epică propriu-zisă; de aceea umorul se va combina, începând cu acest volum, de foarte multe ori cu science fiction-ul, dovedind o imaginaţie de-a dreptul debordantă.
Romane precum Cercul virtuos (1986), interzis imediat după apariţie, retras de pe piaţă şi reeditat sub o formă modificată tot în 1986, sau Întrerupătorul (1991) vor da adevărata valoare a operei sale şi a profunzimii, atât de greu de obţinut prin intermediul unei specii considerată facilă, cum este cea umoristică. În Cercul virtuos, Gavrilă C. Gavrilă, redactor al emisiunii de umor, ajunge în cer „fără bon” şi începe să vagabondeze studiind Iadul, Raiul, întâlnindu-se cu personaje de pe alte planete şi din alte galaxii, descoperind de fapt un spaţiu identic celui din care provine, un univers în care defectele sunt aceleaşi, birocraţia, minciunile, monotonia, plafonarea, lipsa de demnitate nefiind străine nici personajelor de aici. Întrerupătorul este un roman care va merge şi mai departe: de la o lume a adeverinţelor şi a schematizării şi birocratizării absolute se ajunge la „un grad atât de înalt de perfecţiune” încât nu se mai poate face deosebirea dintre oamenii adevăraţi şi roboţi.
Umorul negru, absurdul, autoironia, prezentarea lumii reale prin intermediul unei oglinzi ce deformează şi recompune totodată, într-o manieră caleidoscopică, îmbinarea stilurilor, imaginaţia debordantă combinată cu o schemă adesea extrem de concisă, alteori digresivă, grotescul, alternarea dintre „realitate” şi „celelalte realităţi” sunt elemente ce fac din H. Salem nu un simplu umorist, ci un autor de-a dreptul postmodern, complex şi inspirat totodată, intenţiile sale scriitoriceşti mergând mult mai departe decât se înţelege în general prin umor ca mijloc de divertisment.
Cristina Deutsch
duminică, 25 ianuarie 2009
OUL SAU GĂINA
Ce a fost mai întâi
Funcţia sau omul?
Se-ntreabă de veacuri
Filozofii
Cei fără funcţii răspund
E limpede
Întâi fost-a omul
Apoi schema
Scrie doar clar
Şi-n biblie
Capitolul întâi
Geneza
În ziua a treia
Dumnezeu suflat-a în humă
Şi aşa născutu-s-a homo
Dintr-un suflet
În cele şapte zile
Inaugurale
Nici vorbă de funcţii
Doar fiinţe
Deci nici un dubiu
Dixi!
Filozofii ceilalţi
Au altă părere
Diametral opusă
Nu e chiar aşa, domnii mei
Se precizează clar
În cartea sfântă
Ce a fost întâi?
Haos
Şi beznă
Şi duhul deasupra apelor
Nici fiinţă doar cuvântul
Întâi a fost intenţia
Funcţia apriorică
Schema universală
Apoi toţi s-au înghesuit
S-ocupe posturi cât mai bune
Ne-am bătut ca chiorii
Ne-am scos ochii
Ne-am îmbrâncit
Ne-am omorât pe capete
Cu mijloace
Tot mai rafinate
Nici acum n-am terminat
Suntem în plină răfuială
Toată lumea se căzneşte
Să se caţere pe scara socială
Şi reuşeşte dacă nu primeşte
De deasupra
Un picior în gură
Sau dacă de jos
Nu e tras de ghete
Sau de manşete
În timp ce norocoşii
Urcă cu lifturi moderne
Tolăniţi comod pe perne
Şi vă rugăm să răspundeţi
De ce întreaga viaţă
Alergăm după funcţii
Şi nu după oameni?
Când completezi un formular
Te întreabă foarte clar
Cum te cheamă
Funcţia
Originea
Culoarea politică
Nici unul nu se interesează
Dacă eşti om
Sau pom
Sau sfârlează
Deci nu contează.
Stimaţi filozofi
În această dispută
Eu nu mă amestec
Urmez sfatul lui Urmuz
Îl imit pe Saraffoff
Mă servesc de cartof.
Din off!
Funcţia sau omul?
Se-ntreabă de veacuri
Filozofii
Cei fără funcţii răspund
E limpede
Întâi fost-a omul
Apoi schema
Scrie doar clar
Şi-n biblie
Capitolul întâi
Geneza
În ziua a treia
Dumnezeu suflat-a în humă
Şi aşa născutu-s-a homo
Dintr-un suflet
În cele şapte zile
Inaugurale
Nici vorbă de funcţii
Doar fiinţe
Deci nici un dubiu
Dixi!
Filozofii ceilalţi
Au altă părere
Diametral opusă
Nu e chiar aşa, domnii mei
Se precizează clar
În cartea sfântă
Ce a fost întâi?
Haos
Şi beznă
Şi duhul deasupra apelor
Nici fiinţă doar cuvântul
Întâi a fost intenţia
Funcţia apriorică
Schema universală
Apoi toţi s-au înghesuit
S-ocupe posturi cât mai bune
Ne-am bătut ca chiorii
Ne-am scos ochii
Ne-am îmbrâncit
Ne-am omorât pe capete
Cu mijloace
Tot mai rafinate
Nici acum n-am terminat
Suntem în plină răfuială
Toată lumea se căzneşte
Să se caţere pe scara socială
Şi reuşeşte dacă nu primeşte
De deasupra
Un picior în gură
Sau dacă de jos
Nu e tras de ghete
Sau de manşete
În timp ce norocoşii
Urcă cu lifturi moderne
Tolăniţi comod pe perne
Şi vă rugăm să răspundeţi
De ce întreaga viaţă
Alergăm după funcţii
Şi nu după oameni?
Când completezi un formular
Te întreabă foarte clar
Cum te cheamă
Funcţia
Originea
Culoarea politică
Nici unul nu se interesează
Dacă eşti om
Sau pom
Sau sfârlează
Deci nu contează.
Stimaţi filozofi
În această dispută
Eu nu mă amestec
Urmez sfatul lui Urmuz
Îl imit pe Saraffoff
Mă servesc de cartof.
Din off!
sâmbătă, 24 ianuarie 2009
GINGAŞELE PASTE FĂINOASE
O, voi sălbatice
Macaroane
Crude
Ascunse-n pădure
Ce atacaţi şi sătule
Fiarele ne devorează
Numai la nevoie
De aceea le înţelegem
Şi nu ne supărăm
E cu totul altceva
Nu protestăm.
Le e foame
Şi atunci înduioşat
Te laşi inhalat.
Pentru că ţi s-a explicat.
Dar voi gingaşele mele
Paste făinoase
Cine v-a traumatizat?
Cine v-a înrăit în asemenea hal?
Unde-i vremea de altă dat
Când blânde, moi şi ferice
Vă lăsaţi
Pentru noi
Fierte
Vă amintiţi?
Ne jucam cu voi
Vă muiam în apă săpunată
Şi suflam baloane minunate
Sidefate
Ce urcau zglobii
Luându-ne şi pe noi
Copii
Doamne, cum zburam
Cum ne legănam
Nici nu ne păsa
Când cădeam
Ne durea în fund.
Şi acum?!
Dar ce alergaţi după noi?
De ce ne vânaţi?
Cine v-a făcut atât de crude?
Nu ştiţi că o macaroană e bună
Numai când fierbe în spumă?
Auăleu!
Cine m-a pus să stau de vorbă cu ele?
Ajutor!
S-a zis cu mine
Nu mai am nici un spor.
Macaroane
Crude
Ascunse-n pădure
Ce atacaţi şi sătule
Fiarele ne devorează
Numai la nevoie
De aceea le înţelegem
Şi nu ne supărăm
E cu totul altceva
Nu protestăm.
Le e foame
Şi atunci înduioşat
Te laşi inhalat.
Pentru că ţi s-a explicat.
Dar voi gingaşele mele
Paste făinoase
Cine v-a traumatizat?
Cine v-a înrăit în asemenea hal?
Unde-i vremea de altă dat
Când blânde, moi şi ferice
Vă lăsaţi
Pentru noi
Fierte
Vă amintiţi?
Ne jucam cu voi
Vă muiam în apă săpunată
Şi suflam baloane minunate
Sidefate
Ce urcau zglobii
Luându-ne şi pe noi
Copii
Doamne, cum zburam
Cum ne legănam
Nici nu ne păsa
Când cădeam
Ne durea în fund.
Şi acum?!
Dar ce alergaţi după noi?
De ce ne vânaţi?
Cine v-a făcut atât de crude?
Nu ştiţi că o macaroană e bună
Numai când fierbe în spumă?
Auăleu!
Cine m-a pus să stau de vorbă cu ele?
Ajutor!
S-a zis cu mine
Nu mai am nici un spor.
joi, 22 ianuarie 2009
EPPUR SI MUOVE!
Pământul se-nvârteşte
În timp ce ea
Întinsă pe canapea
Citeşte
Din când în când ridică ochii
Şi întreabă
- Ce face Terra, tot se-nvârteşte?
- Da, nici o grijă, poţi citi liniştită
Îşi face datoria
- Mă anunţi dacă se opreşte?
- Fireşte.
După câteva ore de lectură
Întreabă iar
- Dar luna?
- E la locul ei, luminează
- Şi se-nvârte normal?
- Tot în jurul soarelui?
- Asta-i bună! Dar al cui?
E statornică.
Mulţumită, continuă să citească
Pământul se-nvârte cu canapeaua ei cu tot
La miezul nopţii-şi aminteşte
- Dar galaxia noastră, calea lactee
De mult nu m-am mai interesat de ea
Ce mai face? Tot se roteşte?
- Fără oprire, nici un motiv de-ngrijorare
- Şi unde ne aflăm acum?
- La douăzeci miliarde ani-lumină
De marginea universului
- Să mă anunţaţi când ajungem la margine
Ca să mă uit pe fereastră
- Vorba vine margine, începe un alt univers
- Dacă trecem dincolo, în celălalt univers
Nu uitaţi să m-anunţaţi şi pe mine
Zicea cu nasul în file
Principalul e că totu-i
Cum scrie în carte
Că nu se semnalează nici o abatere
Totul se-nvârte liniştit
Nu se aude nimic
Nici un sfârâit
Călătorim frumos
Mă simt bine pe canapea
Minunată navă
Frumos trec anii în ea.
Dar câţi or fi trecut? Nici nu mai ştie.
Vine şi sorocul, trece dincolo
Cu canapea cu tot.
Citeşte-acum în rai
Îngeri zbor pe cerul albastru
Heruvimi şi serafimi o binecuvântează
Are grijă şi îngerul de pază
Canapeaua e aşezată acum pe un nor
Şi ea a căpătat aripi dar nu zboară
Citeşte.
Din când în când se uită în jos
Pe fereastră
La planeta albastră
Şi întreabă
- Totul e în regulă? Se-nvârteşte?
- Nici o grijă, îi răspunde sfântul Petru
Totul se-nvârteşte
În timp ce ea
Întinsă pe canapea
Citeşte
Din când în când ridică ochii
Şi întreabă
- Ce face Terra, tot se-nvârteşte?
- Da, nici o grijă, poţi citi liniştită
Îşi face datoria
- Mă anunţi dacă se opreşte?
- Fireşte.
După câteva ore de lectură
Întreabă iar
- Dar luna?
- E la locul ei, luminează
- Şi se-nvârte normal?
- Tot în jurul soarelui?
- Asta-i bună! Dar al cui?
E statornică.
Mulţumită, continuă să citească
Pământul se-nvârte cu canapeaua ei cu tot
La miezul nopţii-şi aminteşte
- Dar galaxia noastră, calea lactee
De mult nu m-am mai interesat de ea
Ce mai face? Tot se roteşte?
- Fără oprire, nici un motiv de-ngrijorare
- Şi unde ne aflăm acum?
- La douăzeci miliarde ani-lumină
De marginea universului
- Să mă anunţaţi când ajungem la margine
Ca să mă uit pe fereastră
- Vorba vine margine, începe un alt univers
- Dacă trecem dincolo, în celălalt univers
Nu uitaţi să m-anunţaţi şi pe mine
Zicea cu nasul în file
Principalul e că totu-i
Cum scrie în carte
Că nu se semnalează nici o abatere
Totul se-nvârte liniştit
Nu se aude nimic
Nici un sfârâit
Călătorim frumos
Mă simt bine pe canapea
Minunată navă
Frumos trec anii în ea.
Dar câţi or fi trecut? Nici nu mai ştie.
Vine şi sorocul, trece dincolo
Cu canapea cu tot.
Citeşte-acum în rai
Îngeri zbor pe cerul albastru
Heruvimi şi serafimi o binecuvântează
Are grijă şi îngerul de pază
Canapeaua e aşezată acum pe un nor
Şi ea a căpătat aripi dar nu zboară
Citeşte.
Din când în când se uită în jos
Pe fereastră
La planeta albastră
Şi întreabă
- Totul e în regulă? Se-nvârteşte?
- Nici o grijă, îi răspunde sfântul Petru
Totul se-nvârteşte
miercuri, 21 ianuarie 2009
SĂ NU NE AMESTECĂM
N-am avut noroc în dragoste
Încă de când eram mic
M-am îndrăgostit
De Albă ca Zăpada
Am găsit-o
În pădurea din poveste
Tocmai în momentul-cheie
Când vrăjitoarea o convingea
Să muşte din măr.
Atunci
Am luat-o deoparte
După ce i-am cerut scuze babei
Şi i-am şoptit disperat;
Nu muşca din măr, e otrăvit
Regina maşteră vrea să scape de tine
Pentru că eşti cea mai frumoasă.
O să mori, fie şi aparent
Şi dacă nu-ţi pasă de noi
Gândeşte-te cât o să plângă
Bieţii pitici!
Albă ca Zăpada a făcut ochii mari
M-a fulgerat şi mi-a zis.
Ascultă-mă domnule
Am impresia că dumneata
N-ai habar de dialectică
Nu te gândeşti
Că dacă nu muşc din măr
Nu mă mai sărută prinţul în veci?
Şi atunci ce o să se aleagă de mine?
Vrei să rămân toată viaţa
Femeie de servici
La cei şapte pitici?
M-am lecuit repede
Şi nestatornic din fire
În anul următor
Am pornit s-o caut pe Cenuşăreasă
Când am ajuns
Prinţul era disperat
Se cocoşase de-a binelea
Încercând pantofiorul din picior în picior
Fără spor
Trecuse o lună şi mai bine
Şi nu se întrevedea nici o şansă
Ca Cenuşăreasa să se încalţe
I-am mărturisit adevărul
Dându-i şi adresa exactă.
M-a privit bănuitor.
Dar cine mă rog eşti matale
Îi eşti tată sau tutore?
Nu cumva o iubeşti
Şi vrei să te sacrifici
Ca Traviata?
În orice caz aici nu e lucru curat
Şi s-a întors dezgustat
La palat.
După ce mi-a înapoiat pantofiorul.
Cu moartea în suflet
I l-am dus Cenuşăresei
Aceasta fără o vorbă
Mi l-a aruncat în cap.
Tot nu m-am învăţat minte
Înainte de a pleca în armată
M-am îndrăgostit încă odată
De Ana Karenina.
Am răzbit la ea foarte greu
O groază de slugi şi câini
Şi câţiva secretari
M-a primit în budoar
Ana, i-am spus înfocat
Renunţă la Vronschi
Nu te iubeşte
Pe măsura dragostei tale uriaşe
Până la urmă o să termini prost
Mi se rupe inima când mă gândesc
Ascultă-mă pe mine, nu-i de tine.
Cum îţi permiţi să te amesteci?
S-a ridicat ea roşie ca para
Parcă luase foc, parcă ardea
Şi ce-i dacă o să mor sub roţile trenului?
Ar fi de o mie de ori mai grav
Dacă despre noi
N-ar mai scrie Lev Tolstoi.
Şi a plecat mândră ca o regină
În fugă la Vronschi
Ca să nu piardă nici o clipă.
Iar eu m-am luat de o aripă
Şi m-am îmbolnăvit grav, de gripă.
Încă de când eram mic
M-am îndrăgostit
De Albă ca Zăpada
Am găsit-o
În pădurea din poveste
Tocmai în momentul-cheie
Când vrăjitoarea o convingea
Să muşte din măr.
Atunci
Am luat-o deoparte
După ce i-am cerut scuze babei
Şi i-am şoptit disperat;
Nu muşca din măr, e otrăvit
Regina maşteră vrea să scape de tine
Pentru că eşti cea mai frumoasă.
O să mori, fie şi aparent
Şi dacă nu-ţi pasă de noi
Gândeşte-te cât o să plângă
Bieţii pitici!
Albă ca Zăpada a făcut ochii mari
M-a fulgerat şi mi-a zis.
Ascultă-mă domnule
Am impresia că dumneata
N-ai habar de dialectică
Nu te gândeşti
Că dacă nu muşc din măr
Nu mă mai sărută prinţul în veci?
Şi atunci ce o să se aleagă de mine?
Vrei să rămân toată viaţa
Femeie de servici
La cei şapte pitici?
M-am lecuit repede
Şi nestatornic din fire
În anul următor
Am pornit s-o caut pe Cenuşăreasă
Când am ajuns
Prinţul era disperat
Se cocoşase de-a binelea
Încercând pantofiorul din picior în picior
Fără spor
Trecuse o lună şi mai bine
Şi nu se întrevedea nici o şansă
Ca Cenuşăreasa să se încalţe
I-am mărturisit adevărul
Dându-i şi adresa exactă.
M-a privit bănuitor.
Dar cine mă rog eşti matale
Îi eşti tată sau tutore?
Nu cumva o iubeşti
Şi vrei să te sacrifici
Ca Traviata?
În orice caz aici nu e lucru curat
Şi s-a întors dezgustat
La palat.
După ce mi-a înapoiat pantofiorul.
Cu moartea în suflet
I l-am dus Cenuşăresei
Aceasta fără o vorbă
Mi l-a aruncat în cap.
Tot nu m-am învăţat minte
Înainte de a pleca în armată
M-am îndrăgostit încă odată
De Ana Karenina.
Am răzbit la ea foarte greu
O groază de slugi şi câini
Şi câţiva secretari
M-a primit în budoar
Ana, i-am spus înfocat
Renunţă la Vronschi
Nu te iubeşte
Pe măsura dragostei tale uriaşe
Până la urmă o să termini prost
Mi se rupe inima când mă gândesc
Ascultă-mă pe mine, nu-i de tine.
Cum îţi permiţi să te amesteci?
S-a ridicat ea roşie ca para
Parcă luase foc, parcă ardea
Şi ce-i dacă o să mor sub roţile trenului?
Ar fi de o mie de ori mai grav
Dacă despre noi
N-ar mai scrie Lev Tolstoi.
Şi a plecat mândră ca o regină
În fugă la Vronschi
Ca să nu piardă nici o clipă.
Iar eu m-am luat de o aripă
Şi m-am îmbolnăvit grav, de gripă.
luni, 19 ianuarie 2009
ORGANIZARE
Oamenii sunt îngeri de gradul doi
Întâi toţi am fost îngeri de gradul unu
Apoi când ne-am înmulţit prea tare
S-a făcut o epurare
Şi o selecţie severă
Noi am fost scoşi din funcţii şi aruncaţi pe pământ
Ca să nu ne confunde
Ne-au confiscat aripile
Şi ne-au dat în schimb tutunu’
Îngerii de gradul unu
Nu fumează
Bineînţeles noi am fost îngerii cu funcţii mici
Să nu ne lăudăm prea tare
Nici unul din noi n-a fost heruvim sau serafim
Nici măcar arhanghel
Doar se ştie
La orice reorganizare
Cad cei mici
De obicei femei de servici
Noi suntem urmaşii îngerilor plebei
Poate vreo doi trei
Să fi ocupat funcţii mai sus
Dar cine ştie ce-am spus
De ne-au trimis pe pământ
La munca de jos
Aripile noastre confiscate
Nu-s pierdute pentru totdeauna
Sunt bine puse la păstrare în magazia din rai
Trecute-n inventar
Cu număr precis
Uneori îl afli
În vis
Dar nu aici
Nici pis.
Aripile-ne străvezii, strălucitoare
Vechile, bunele noastre aripi
Ne aşteaptă.
Din când în când îngerii magazioneri
Le scot la soare
Le scutură, le aerisesc
Le pun naftalină
Dacă-i cazul le cârpesc
Atunci noi foştii proprietari
Simţim în umeri
Mâncărimi şi mici dureri
Sau chiar gâdilături
În orice caz, vă sfătuiesc
Nu vă scărpinaţi
Că-ncep să tresară aripile
Sus în magazie
Şi să fâlfâie.
Întâi toţi am fost îngeri de gradul unu
Apoi când ne-am înmulţit prea tare
S-a făcut o epurare
Şi o selecţie severă
Noi am fost scoşi din funcţii şi aruncaţi pe pământ
Ca să nu ne confunde
Ne-au confiscat aripile
Şi ne-au dat în schimb tutunu’
Îngerii de gradul unu
Nu fumează
Bineînţeles noi am fost îngerii cu funcţii mici
Să nu ne lăudăm prea tare
Nici unul din noi n-a fost heruvim sau serafim
Nici măcar arhanghel
Doar se ştie
La orice reorganizare
Cad cei mici
De obicei femei de servici
Noi suntem urmaşii îngerilor plebei
Poate vreo doi trei
Să fi ocupat funcţii mai sus
Dar cine ştie ce-am spus
De ne-au trimis pe pământ
La munca de jos
Aripile noastre confiscate
Nu-s pierdute pentru totdeauna
Sunt bine puse la păstrare în magazia din rai
Trecute-n inventar
Cu număr precis
Uneori îl afli
În vis
Dar nu aici
Nici pis.
Aripile-ne străvezii, strălucitoare
Vechile, bunele noastre aripi
Ne aşteaptă.
Din când în când îngerii magazioneri
Le scot la soare
Le scutură, le aerisesc
Le pun naftalină
Dacă-i cazul le cârpesc
Atunci noi foştii proprietari
Simţim în umeri
Mâncărimi şi mici dureri
Sau chiar gâdilături
În orice caz, vă sfătuiesc
Nu vă scărpinaţi
Că-ncep să tresară aripile
Sus în magazie
Şi să fâlfâie.
duminică, 18 ianuarie 2009
SOCIETĂŢI DE ASIGURARE
Planeta de ametist are
Societăţi de asigurare
Care mai de care
Primeşti despăgubiri
Dacă în dragoste
Ai dezamăgiri.
Există tarif precis
Sumele cresc proporţional
Cu cât dezamăgirea-i mai amare
Creşte şi cota
Societăţile fiind dotate
Cu aparate
Ce stabilesc fără îndoială
Cantitatea de amăreală
De asemeni primeşti sume
Pentru jurămintele călcate
Şi asigurate
Pentru fiecare declaraţie
De amor mincinoasă
Pentru zilele fără soare
Şi fără speranţă
Pentru fiecare
Pierdută şansă
Dacă iubita întârzie la întâlnire
Primeşti o pungă
Dacă nu vine deloc
Un sac cu bani.
Societăţile sunt însă şirete
Plătesc detectivi specializaţi
Travestiţi în şoferi de taxi
Ce aduc la întâlnire
Fără întârziere
Şi cea mai alintată
Fată.
Pe planeta de ametist poţi să te asiguri
Dacă vrei
Cu o sumă minoră
Ca fata să danseze cu tine
Să nu-şi dea întâlnire cu altul.
Dacă iubita îţi mărturiseşte
Că nu poate să te sufere
Dacă-ţi cere să te duci învârtindu-te
Primeşti pentru fiecare învârtitură
Câte un galben sau un argint
În funcţie de mărime
După perimetru
Sau după diametru.
Dacă te declară bleg
Primeşti un pled.
Dacă primeşti un bileţel
În care te anunţă
Că te părăseşte
Că nu te mai iubeşte
Că nu vrea să te mai vadă-n ochi
Că-i lehamite de tine
Nu arunci biletul
Nici nu-l mototoleşti
Deoarece tariful prevede
Ca la telegrame
Bani pentru fiecare cuvânt
Şi altă sumă aparte
Dacă există vreun P.S.
De ce?
De unde să ştiu?
Din toate aceste cauze
Pe planeta de ametist
Eşti cu atât mai bogat
Cu cât eşti mai trist.
Societăţi de asigurare
Care mai de care
Primeşti despăgubiri
Dacă în dragoste
Ai dezamăgiri.
Există tarif precis
Sumele cresc proporţional
Cu cât dezamăgirea-i mai amare
Creşte şi cota
Societăţile fiind dotate
Cu aparate
Ce stabilesc fără îndoială
Cantitatea de amăreală
De asemeni primeşti sume
Pentru jurămintele călcate
Şi asigurate
Pentru fiecare declaraţie
De amor mincinoasă
Pentru zilele fără soare
Şi fără speranţă
Pentru fiecare
Pierdută şansă
Dacă iubita întârzie la întâlnire
Primeşti o pungă
Dacă nu vine deloc
Un sac cu bani.
Societăţile sunt însă şirete
Plătesc detectivi specializaţi
Travestiţi în şoferi de taxi
Ce aduc la întâlnire
Fără întârziere
Şi cea mai alintată
Fată.
Pe planeta de ametist poţi să te asiguri
Dacă vrei
Cu o sumă minoră
Ca fata să danseze cu tine
Să nu-şi dea întâlnire cu altul.
Dacă iubita îţi mărturiseşte
Că nu poate să te sufere
Dacă-ţi cere să te duci învârtindu-te
Primeşti pentru fiecare învârtitură
Câte un galben sau un argint
În funcţie de mărime
După perimetru
Sau după diametru.
Dacă te declară bleg
Primeşti un pled.
Dacă primeşti un bileţel
În care te anunţă
Că te părăseşte
Că nu te mai iubeşte
Că nu vrea să te mai vadă-n ochi
Că-i lehamite de tine
Nu arunci biletul
Nici nu-l mototoleşti
Deoarece tariful prevede
Ca la telegrame
Bani pentru fiecare cuvânt
Şi altă sumă aparte
Dacă există vreun P.S.
De ce?
De unde să ştiu?
Din toate aceste cauze
Pe planeta de ametist
Eşti cu atât mai bogat
Cu cât eşti mai trist.
Hary Salem – omul liniştii
Despre H.Salem
În măsura în care poţi cunoaşte pe cineva, cu care te întâlneşti doar periodic, pot să afirm că Hary Salem era un om special. Ceea ce e mai mult decât un om deosebit. Felul în care povestea - orice, dar mai cu seamă întâmplări din copilăria şi adolescenţa lui, ambele destul de chinuite - te înduioşa. Ascultându-l, de multe ori m-am trezit că-mi spun: De ce n-am fost eu atunci alături de el ca să-l ajut!
Apoi, dacă te apropiai – furios, plin de nervi, vociferând – de masa sau grupul în care se afla şi Hary Salem, imediat, şi fără să-ţi dai seama, coborai vocea. (Mi s-a întâmplat lucrul acesta de mai multe ori, eu fiind un tip repezit şi cu gura mare). Şi nu înţelegeam de ce. Până la urmă am priceput: Hary te privea într-un anume fel, uşor mirat, uşor contrariat, de parcă ar fi vrut să te întrebe: Ce-i cu tine? De ce ţipi? Merită ceva pe lumea asta să-ţi ieşi din fire?
Avea, deci, filozofia unui ţăran înţelept – nea Vişinică - pe care l-am cunoscut pe şantierul unde lucram ca macaragiu, şi care – de câte ori te vedea furios - îţi amintea: “Peste veacuri, astea-s fleacuri!” Cum s-ar zice, nimic din toate câte ţi se întâmplă pe pământ nu merită să pui la inimă. Hary plusa: Mai mult, trebuie chiar să şi râzi! De aici calmul, liniştea şi, uneori, sfătoşenia lui.
Sfătoşenie care nu excludea umorul. Tot special, fiindcă el nu râdea în timp ce ne relata ceva comic – cum fac eu, de pildă, când povestesc o întâmplare nostimă. La el hazul reieşea din situaţie, din caracterizarea personajelor, din neprevăzutul finalului. Fapt ce se poate constata şi în volumele lui publicate.
Ce nu i-am cunoscut eu lui Hary, în timpul vieţii, au fost poeziile. Pe care, acum, le văd tipărite prin strădania soţiei sale, scriitoarea Lucia Verona. Asta mă face să cred că Hary Salem – dacă nu s-ar fi dus prematur dintre noi - ar mai fi avut să ne arate încă multe alte faţete ale talentului şi personalităţii sale.
C. Turturică
În măsura în care poţi cunoaşte pe cineva, cu care te întâlneşti doar periodic, pot să afirm că Hary Salem era un om special. Ceea ce e mai mult decât un om deosebit. Felul în care povestea - orice, dar mai cu seamă întâmplări din copilăria şi adolescenţa lui, ambele destul de chinuite - te înduioşa. Ascultându-l, de multe ori m-am trezit că-mi spun: De ce n-am fost eu atunci alături de el ca să-l ajut!
Apoi, dacă te apropiai – furios, plin de nervi, vociferând – de masa sau grupul în care se afla şi Hary Salem, imediat, şi fără să-ţi dai seama, coborai vocea. (Mi s-a întâmplat lucrul acesta de mai multe ori, eu fiind un tip repezit şi cu gura mare). Şi nu înţelegeam de ce. Până la urmă am priceput: Hary te privea într-un anume fel, uşor mirat, uşor contrariat, de parcă ar fi vrut să te întrebe: Ce-i cu tine? De ce ţipi? Merită ceva pe lumea asta să-ţi ieşi din fire?
Avea, deci, filozofia unui ţăran înţelept – nea Vişinică - pe care l-am cunoscut pe şantierul unde lucram ca macaragiu, şi care – de câte ori te vedea furios - îţi amintea: “Peste veacuri, astea-s fleacuri!” Cum s-ar zice, nimic din toate câte ţi se întâmplă pe pământ nu merită să pui la inimă. Hary plusa: Mai mult, trebuie chiar să şi râzi! De aici calmul, liniştea şi, uneori, sfătoşenia lui.
Sfătoşenie care nu excludea umorul. Tot special, fiindcă el nu râdea în timp ce ne relata ceva comic – cum fac eu, de pildă, când povestesc o întâmplare nostimă. La el hazul reieşea din situaţie, din caracterizarea personajelor, din neprevăzutul finalului. Fapt ce se poate constata şi în volumele lui publicate.
Ce nu i-am cunoscut eu lui Hary, în timpul vieţii, au fost poeziile. Pe care, acum, le văd tipărite prin strădania soţiei sale, scriitoarea Lucia Verona. Asta mă face să cred că Hary Salem – dacă nu s-ar fi dus prematur dintre noi - ar mai fi avut să ne arate încă multe alte faţete ale talentului şi personalităţii sale.
C. Turturică
sâmbătă, 17 ianuarie 2009
O PLANETĂ ABSURDĂ
Pe planeta de spinel
Mişună hingheri calificaţi
Dar nici un căţel
Cu toate acestea
Hingherii se antrenează mereu
Anual se organizează şi manevre
Unde hingherii se prind unii pe alţii
O parte fac ham, ham
Iar ceilalţi
Aleargă să-i prindă cu laţ
Haţ, haţ.
Laţurile-s perfecţionate
Exigenţele-tot mai rafinate
Se cer studii, doctorate
Meseria-i la mare cinste
În ziare, fetele de familie bună
Dau anunţuri melancolice
„Caut tânăr hingher
Cu ochi ca de cer”
Câţi hingheri devotaţi
Sunt pe planetă
Cu toate că nimeni nu latră
În ziare apar fotografii de evidenţiaţi
În prinderea câinilor dresaţi
Inexistenţi
Înfloreşte comerţul cu zgărzi contra purecilor
Se vând pureci pe carate
Botniţe din piele fină
Există cămine
Şi creşe
Pentru canine
Şi şcoală de dresaj
Cursuri speciale pentru câini poliţişti
Cu toate că pe aici
Nu s-a auzit vreodată
Un hămăit
Rătăciţii prin munţi
Nu se lasă salvaţi
Decât de câini specializaţi
Se organizează curse de ogari
Concursuri de pedigri
Vânători cu şoricari
Stânele angajează numai câini ciobăneşti.
Locuitori acestei planete cochete
Oameni aşezaţi
Noaptea pe furiş
Se strecoară-n cimitirele de câini
De diferite rase şi depun flori pe mormintele goale
Unde latră fantome
Şi scheaună strigoi
Iar la intrare scrie
„Interzis pentru cotoi”
Deşi pe Spinel
Neexistând nici un căţel
Nu există nici o pisică
În concluzie
Această planetă de spinel
E o planetă absurdă
Total surdă.
Mişună hingheri calificaţi
Dar nici un căţel
Cu toate acestea
Hingherii se antrenează mereu
Anual se organizează şi manevre
Unde hingherii se prind unii pe alţii
O parte fac ham, ham
Iar ceilalţi
Aleargă să-i prindă cu laţ
Haţ, haţ.
Laţurile-s perfecţionate
Exigenţele-tot mai rafinate
Se cer studii, doctorate
Meseria-i la mare cinste
În ziare, fetele de familie bună
Dau anunţuri melancolice
„Caut tânăr hingher
Cu ochi ca de cer”
Câţi hingheri devotaţi
Sunt pe planetă
Cu toate că nimeni nu latră
În ziare apar fotografii de evidenţiaţi
În prinderea câinilor dresaţi
Inexistenţi
Înfloreşte comerţul cu zgărzi contra purecilor
Se vând pureci pe carate
Botniţe din piele fină
Există cămine
Şi creşe
Pentru canine
Şi şcoală de dresaj
Cursuri speciale pentru câini poliţişti
Cu toate că pe aici
Nu s-a auzit vreodată
Un hămăit
Rătăciţii prin munţi
Nu se lasă salvaţi
Decât de câini specializaţi
Se organizează curse de ogari
Concursuri de pedigri
Vânători cu şoricari
Stânele angajează numai câini ciobăneşti.
Locuitori acestei planete cochete
Oameni aşezaţi
Noaptea pe furiş
Se strecoară-n cimitirele de câini
De diferite rase şi depun flori pe mormintele goale
Unde latră fantome
Şi scheaună strigoi
Iar la intrare scrie
„Interzis pentru cotoi”
Deşi pe Spinel
Neexistând nici un căţel
Nu există nici o pisică
În concluzie
Această planetă de spinel
E o planetă absurdă
Total surdă.
Surprinzătorul Hary
Despre H.Salem
Dramaturgul, poetul, scenaristul, prozatorul Hary Salem era un bărbat frumos reprezentând, poate, tipul evreiesc cel mai reuşit: privirea castanie, fruntea înaltă, nas drept, ochi alunecoşi, inima zburdalnică. Şi, pe deasupra, norocos. Nu doar pentru că a reuşit ca textele sale să fie văzute/ascultate pe scenele teatrelor, la radio sau televiziune ci mai ales pentru frumoasa poveste cu Lucia Verona, asemănătoare întrucâtva cu aceea dintre Goethe şi Lotte. De aceea ne place să o descoperim pe Lucia Verona într-o mică alegorie din Misterul persistă: „În loja întâi/ Stă frumoasa mioriţă / Ce ia notiţe / Pentru cronica muzicală / Fiind absolventă de conservator…” Dramaturgul, cinic, era preocupat de situaţia absurdă a bărbatului în comparaţie cu femeia. Logodnicul din pom (volum apoi, spectacol ) - oricât de comic - se ocupa de eterna tragedie a împerecherii, bărbatul fiind totdeauna cel sacrificat, spune autorul. Temă eternă de meditaţie transformată în mod de viaţă, sau mod de viaţă transformat în temă de gândire. Opera lui Hary Salem este un manual de scriere rapidă în felul dicteului automat pe care îl foloseau avangardiştii. Scrisul devine mai important decât gândirea, crezând că o eliberează . Mai mult, îi urmează erorile, de aceea sunt admisibile şi greşelile de tipar. Supărarea pe lume te aşează la masa de scris şi nu mai este important ce scrii pentru că a scrie înseamnă a gândi.
Nu l-am cunoscut ca poet, iar întâlnirea cu versurile sale ne pune în încurcătură pentru că nu seamănă cu nimeni. Scrisorile către ursitoare ce deschid acest surprinzător volum sunt comice provocări adresate ursitei, sfidări terapeutice ale inconvenientului de a exista. Mesajele transmise par arbitrare: cuvinte, nu numai întâmplătoare ci şi inexistente aruncate în pălăria dadaistă, apoi scoase unul câte unul şi alăturate la întâmplare. Dar sensul demonstraţiei este urgent. Nimic nu scapă de sens, nici măcar întâmplarea.
Mircea Ghiţulescu
Dramaturgul, poetul, scenaristul, prozatorul Hary Salem era un bărbat frumos reprezentând, poate, tipul evreiesc cel mai reuşit: privirea castanie, fruntea înaltă, nas drept, ochi alunecoşi, inima zburdalnică. Şi, pe deasupra, norocos. Nu doar pentru că a reuşit ca textele sale să fie văzute/ascultate pe scenele teatrelor, la radio sau televiziune ci mai ales pentru frumoasa poveste cu Lucia Verona, asemănătoare întrucâtva cu aceea dintre Goethe şi Lotte. De aceea ne place să o descoperim pe Lucia Verona într-o mică alegorie din Misterul persistă: „În loja întâi/ Stă frumoasa mioriţă / Ce ia notiţe / Pentru cronica muzicală / Fiind absolventă de conservator…” Dramaturgul, cinic, era preocupat de situaţia absurdă a bărbatului în comparaţie cu femeia. Logodnicul din pom (volum apoi, spectacol ) - oricât de comic - se ocupa de eterna tragedie a împerecherii, bărbatul fiind totdeauna cel sacrificat, spune autorul. Temă eternă de meditaţie transformată în mod de viaţă, sau mod de viaţă transformat în temă de gândire. Opera lui Hary Salem este un manual de scriere rapidă în felul dicteului automat pe care îl foloseau avangardiştii. Scrisul devine mai important decât gândirea, crezând că o eliberează . Mai mult, îi urmează erorile, de aceea sunt admisibile şi greşelile de tipar. Supărarea pe lume te aşează la masa de scris şi nu mai este important ce scrii pentru că a scrie înseamnă a gândi.
Nu l-am cunoscut ca poet, iar întâlnirea cu versurile sale ne pune în încurcătură pentru că nu seamănă cu nimeni. Scrisorile către ursitoare ce deschid acest surprinzător volum sunt comice provocări adresate ursitei, sfidări terapeutice ale inconvenientului de a exista. Mesajele transmise par arbitrare: cuvinte, nu numai întâmplătoare ci şi inexistente aruncate în pălăria dadaistă, apoi scoase unul câte unul şi alăturate la întâmplare. Dar sensul demonstraţiei este urgent. Nimic nu scapă de sens, nici măcar întâmplarea.
Mircea Ghiţulescu
vineri, 16 ianuarie 2009
ORDINE
În univers
Haos
Găseşti doar la muzeu
Acum domneşte peste tot
O ordine severă
Nimic la voia întâmplării
Legea subordonării universale
Nu există fraţi
Corpurile mici se rotesc la distanţă respectuoasă
Cuminţi
În jurul unui soare mare
Nu îndrăznesc să se apropie nici un pic
Când au de spus ceva
Vorbesc de la distanţă
Dar asta foarte rar
La un mileniu odată’
În rest sunt tăcute
Se învârtesc fără zgomot
Vidul nu face gălăgie
Şi nu scârţâie
Se învârtesc în vârful picioarelor
Pe vârfuri
Ca balerinele
Sorii mândri la rândul lor
Îşi cunosc lungul nasului
(Şi-l măsoară zilnic)
Când răsar şi când apun)
Au şi ei un centru galactic
În juru-i se învârtesc cu sârg
Ţinând mereu distanţa necesară
Măsurată
În ani-lumină
Fiecare sor stă disciplinat
La locul lui
Unii au poziţie centrală
Tot confortul
Alţii se învârt la periferie
Ordinul nu se discută
Ordine militară
Fără fanfară
Cu stindard
În fiecare an-lumină
Se ridică pavilionul
Şi se face apelul
Stelele răspund prezent
Până şi cele explodate
Disciplinate strigă absent.
Vidul stă încremenit
Nici o mişcare
Doar vântul cosmic bate uşor
Pentru onor!
Galaxiile şi ele se rotesc
Ascultă de centrul universal
Şi aşa univers după univers
Într-un lanţ infinit
Formează o lume
Cu ordine perfectă
Doar cometele
Par că fac excepţie
Aleargă bezmetic
Împroşcând scântei din coadă
Rătăcind aiurea prin univers
Parcă bravează şi vor să demonstreze
Că n-au nimic comun
Cu universul burghez
Că sunt boeme
Artiste, libere aiurite
Că-şi fac de cap
Zboară la inspiraţie
Iluzie
În realitate
Şi cometa are drumul bine trasat
Planificat
Dovadă savanţii pot dinainte calcula
Când o vom întâlni
Şi pe unde vagabondează
E o vagaboandă disciplinată
Pe stat de plată
În univers nu mai există autentici clochards
Şi după lume vine anti-lume
Dar iluzii nu vă faceţi
Acolo totul e pe dos
Inima e în dreapta
Ficatul în stânga.
Dar nu vă-nchipuiţi
Că acolo cei mari se-nvârt în jurul celor mici
Nu, în această direcţie nu se schimbă nimic
Ordinea-i la fel de strictă
Anti, anti
Dar suntem cuminţi
Nu ne revoltăm
Cântăm
Acelaşi stăpân
Lume, lume
Oi fi tu nebună
Dar frica-i mai bună.
Haos
Găseşti doar la muzeu
Acum domneşte peste tot
O ordine severă
Nimic la voia întâmplării
Legea subordonării universale
Nu există fraţi
Corpurile mici se rotesc la distanţă respectuoasă
Cuminţi
În jurul unui soare mare
Nu îndrăznesc să se apropie nici un pic
Când au de spus ceva
Vorbesc de la distanţă
Dar asta foarte rar
La un mileniu odată’
În rest sunt tăcute
Se învârtesc fără zgomot
Vidul nu face gălăgie
Şi nu scârţâie
Se învârtesc în vârful picioarelor
Pe vârfuri
Ca balerinele
Sorii mândri la rândul lor
Îşi cunosc lungul nasului
(Şi-l măsoară zilnic)
Când răsar şi când apun)
Au şi ei un centru galactic
În juru-i se învârtesc cu sârg
Ţinând mereu distanţa necesară
Măsurată
În ani-lumină
Fiecare sor stă disciplinat
La locul lui
Unii au poziţie centrală
Tot confortul
Alţii se învârt la periferie
Ordinul nu se discută
Ordine militară
Fără fanfară
Cu stindard
În fiecare an-lumină
Se ridică pavilionul
Şi se face apelul
Stelele răspund prezent
Până şi cele explodate
Disciplinate strigă absent.
Vidul stă încremenit
Nici o mişcare
Doar vântul cosmic bate uşor
Pentru onor!
Galaxiile şi ele se rotesc
Ascultă de centrul universal
Şi aşa univers după univers
Într-un lanţ infinit
Formează o lume
Cu ordine perfectă
Doar cometele
Par că fac excepţie
Aleargă bezmetic
Împroşcând scântei din coadă
Rătăcind aiurea prin univers
Parcă bravează şi vor să demonstreze
Că n-au nimic comun
Cu universul burghez
Că sunt boeme
Artiste, libere aiurite
Că-şi fac de cap
Zboară la inspiraţie
Iluzie
În realitate
Şi cometa are drumul bine trasat
Planificat
Dovadă savanţii pot dinainte calcula
Când o vom întâlni
Şi pe unde vagabondează
E o vagaboandă disciplinată
Pe stat de plată
În univers nu mai există autentici clochards
Şi după lume vine anti-lume
Dar iluzii nu vă faceţi
Acolo totul e pe dos
Inima e în dreapta
Ficatul în stânga.
Dar nu vă-nchipuiţi
Că acolo cei mari se-nvârt în jurul celor mici
Nu, în această direcţie nu se schimbă nimic
Ordinea-i la fel de strictă
Anti, anti
Dar suntem cuminţi
Nu ne revoltăm
Cântăm
Acelaşi stăpân
Lume, lume
Oi fi tu nebună
Dar frica-i mai bună.
joi, 15 ianuarie 2009
CONDAMNATUL
Interogatoriul dură toată noaptea
Să spună tot ce ştie
Până la urmă
Încolţit
Trebui să mărturisească adevărul
Nu ştia nimic
Absolut nimic
Nici măcar ce-i un buric
De ou ce să mai vorbim
Sau de stele
De galaxii auzise vag
Dar n-avea nici o vină
Nu participase la efracţie
Nu era complice
Habar n-avea de rouă
De trăznet şi de muzica disco
De Shakespeare ştia ceva
Dar nu vroia să-l trădeze
N-au decât să-l tortureze
Despre femei? Care femei? Există femei?
Ah, femeile! N-a fost atent
Se uita la ciment
Ei, sigur despre femei
Ştia ceva foarte vag
Aproximativ tot atât cât
Despre stele
Şi despre a timpului contracţie
Dar nu-i intră în cap
Aşa cum nu poate să-şi îndese în ţeastă
Lumile nevăzute cu mai multe dimensiuni
I se ceru să recunoască dacă a avut vreo amantă
Şi ce-i cu asta, „am avut”, „am avut”
Se răsti deţinutul
După ce că mă ţineţi închis
Mai turnaţi şi baliverne
Ce-am avut? Un fum? Un abur?
Ce a rămas?
Unde-i cântata contopire
Promisă de poeţi?
Mă scuzaţi
Dar pe ei, de ce nu-i arestaţi
Pentru inducere în eroare?
Există o lege precisă-n codul penal
Cum să nu fac prostii
Când nimic nu e precis circumscris
Protestez, să ştiţi că fac apel
La cele mai înalte curţi
Nu mă las
Până nu puneţi ordine în lume
Până nu-mi explicaţi precis
De la înviere şi până la durere
Precis, ce-i fiecare fenomen
Şi fiecare fenomen
Până există atomi şi astronomi
Eu îmi declin orice răspundere
N-aveţi decât să mă condamnaţi
Sunteţi un tribunal cumpărat
Nu mă sperii
Ştiu c-o să-mi măriţi pedeapsa
Cel puţin m-am uşurat
Mi-am pocnit capsa
Puneţi ordine dragii mei
Iar în chestiune de timp
Mă duc chiar şi în Olimp
Şi fac acolo un scandal
Colosal
În plin bal
Şi vă anunţ de pe acum
C-o să evadez
Şi-ajungând în cer sus
Pe la apus
Îl întreb şi pe dumnealui
De ce s-a grăbit să creeze
În şapte zile
Ce s-a grăbit aşa
Îl mânau turcii din urmă?
Nu mă las
Până nu pune
Pe întregul univers
O pancartă „Închis pentru remedieri!
Şi nu-l pune la punct
Luându-mă pe mine
Ministru adjunct
Îl învăţ eu minte
Ca-n ziua şaptea să se mai odihnească
O să-i dau eu odihnă
De n-o s-o poată duce
Tribunalul se ridică-n picioare
Deţinutul nu vrea să se scoale
În semn de protest îşi dă jos pantalonii
Se citeşte sentinţa
Toţi se-nfioară
Este condamnat pe viaţă
La viaţă
Acuzatul scoate limba ca o paiaţă
Apoi se înfurie
Începe să urle
Sunteţi nişte smintiţi!
Sunt nevinovat
Nu ştiu nimic, nu ştiu nimic, nu ştiu nimic
De ce nu mă credeţi?
Să spună tot ce ştie
Până la urmă
Încolţit
Trebui să mărturisească adevărul
Nu ştia nimic
Absolut nimic
Nici măcar ce-i un buric
De ou ce să mai vorbim
Sau de stele
De galaxii auzise vag
Dar n-avea nici o vină
Nu participase la efracţie
Nu era complice
Habar n-avea de rouă
De trăznet şi de muzica disco
De Shakespeare ştia ceva
Dar nu vroia să-l trădeze
N-au decât să-l tortureze
Despre femei? Care femei? Există femei?
Ah, femeile! N-a fost atent
Se uita la ciment
Ei, sigur despre femei
Ştia ceva foarte vag
Aproximativ tot atât cât
Despre stele
Şi despre a timpului contracţie
Dar nu-i intră în cap
Aşa cum nu poate să-şi îndese în ţeastă
Lumile nevăzute cu mai multe dimensiuni
I se ceru să recunoască dacă a avut vreo amantă
Şi ce-i cu asta, „am avut”, „am avut”
Se răsti deţinutul
După ce că mă ţineţi închis
Mai turnaţi şi baliverne
Ce-am avut? Un fum? Un abur?
Ce a rămas?
Unde-i cântata contopire
Promisă de poeţi?
Mă scuzaţi
Dar pe ei, de ce nu-i arestaţi
Pentru inducere în eroare?
Există o lege precisă-n codul penal
Cum să nu fac prostii
Când nimic nu e precis circumscris
Protestez, să ştiţi că fac apel
La cele mai înalte curţi
Nu mă las
Până nu puneţi ordine în lume
Până nu-mi explicaţi precis
De la înviere şi până la durere
Precis, ce-i fiecare fenomen
Şi fiecare fenomen
Până există atomi şi astronomi
Eu îmi declin orice răspundere
N-aveţi decât să mă condamnaţi
Sunteţi un tribunal cumpărat
Nu mă sperii
Ştiu c-o să-mi măriţi pedeapsa
Cel puţin m-am uşurat
Mi-am pocnit capsa
Puneţi ordine dragii mei
Iar în chestiune de timp
Mă duc chiar şi în Olimp
Şi fac acolo un scandal
Colosal
În plin bal
Şi vă anunţ de pe acum
C-o să evadez
Şi-ajungând în cer sus
Pe la apus
Îl întreb şi pe dumnealui
De ce s-a grăbit să creeze
În şapte zile
Ce s-a grăbit aşa
Îl mânau turcii din urmă?
Nu mă las
Până nu pune
Pe întregul univers
O pancartă „Închis pentru remedieri!
Şi nu-l pune la punct
Luându-mă pe mine
Ministru adjunct
Îl învăţ eu minte
Ca-n ziua şaptea să se mai odihnească
O să-i dau eu odihnă
De n-o s-o poată duce
Tribunalul se ridică-n picioare
Deţinutul nu vrea să se scoale
În semn de protest îşi dă jos pantalonii
Se citeşte sentinţa
Toţi se-nfioară
Este condamnat pe viaţă
La viaţă
Acuzatul scoate limba ca o paiaţă
Apoi se înfurie
Începe să urle
Sunteţi nişte smintiţi!
Sunt nevinovat
Nu ştiu nimic, nu ştiu nimic, nu ştiu nimic
De ce nu mă credeţi?
H. Salem, poetul...
Despre H. Salem
Cu Harry Salem am fost prieten şi coleg de facultate. Când l-am cunoscut eu, el trecuse binişor de prima tinereţe, dar mai păstra încă un suflet adolescentin, în ciuda preocupărilor sale mature de gazetărie şi de literatură. Avea o minte ascuţită şi un spirit necruţător. Chiar în primele sale cărţi, care păreau „serioase”, filonul satiric nu-l putea ascunde îndeajuns. Salem avea şi umor, un umor intelectual şi subţire. Era cucerit de farmecul dialogului şi, desigur, nu întâmplător a scris şi teatru, care cred că se potrivea perfect firii sale, chiar şi modestiei de a nu accepta scrisul dramatic decât în colaborare : una, cu prietenul său Ştefan Haralamb şi a doua cu soţia lui, pe care o preţuia nespus, ca om, ca femeie şi ca scriitoare.
Adevărul este că, în pofida tuturor acestora, eu simţeam în Salem un poet. Nu ştiu de ce, dar avea o sensibilitate specială, pe care cred că uneori şi-o ascundea, din motive probabil numai de el ştiute. Oricum, nu era vremea sensibilităţii. Dar eu chiar mă întrebam dacă nu cumva scrie versuri. Într-o zi, plictisindu-ne amarnic într-o sală de seminar, l-am provocat, pe filele unui caiet în care nu prea aveam ce scrie, la un „duel” de epigrame. Făceam asta câteodată, din plictiseală.
Şi abia acum îmi dau seama, că, departe de a fi versurile unui „prozator”, epigramele lui Salem trădau o mână sigură şi un auz impecabil, de profesionist al versului. Epigrama este, uneori, examenul de rigoare al poetului. Şi Salem trecea acest examen cu brio.
Nu mai ţin minte dacă l-am întrebat atunci, ştiindu-l gazetar, prozator şi dramaturg, dacă nu cumva „se cam ocupă” şi cu poezia.
Dar acum ştiu.
E, poate, cea mai târzie destăinuire a lui. Probabil că nu e şi ultima. El a trăit puţin, dar intens. A scris mai mult decât ce ne-a arătat celor din jurul lui. Efortul Luciei Verona de a-l căuta şi redescoperi pe H. Salem mi se pare absolut admirabil. Este, poate, singurul mod de a-l cunoaşte pe om şi pe scriitor mai bine decât l-am cunoscut.
Sigur că pentru el este prea târziu.
Dar pentru a-i păstra scriitorului o amintire frumoasă, plină de preţuire, aşa cum o merită, nu poate fi prea târziu, pentru nimeni, niciodată.
Aurel Storin
Cu Harry Salem am fost prieten şi coleg de facultate. Când l-am cunoscut eu, el trecuse binişor de prima tinereţe, dar mai păstra încă un suflet adolescentin, în ciuda preocupărilor sale mature de gazetărie şi de literatură. Avea o minte ascuţită şi un spirit necruţător. Chiar în primele sale cărţi, care păreau „serioase”, filonul satiric nu-l putea ascunde îndeajuns. Salem avea şi umor, un umor intelectual şi subţire. Era cucerit de farmecul dialogului şi, desigur, nu întâmplător a scris şi teatru, care cred că se potrivea perfect firii sale, chiar şi modestiei de a nu accepta scrisul dramatic decât în colaborare : una, cu prietenul său Ştefan Haralamb şi a doua cu soţia lui, pe care o preţuia nespus, ca om, ca femeie şi ca scriitoare.
Adevărul este că, în pofida tuturor acestora, eu simţeam în Salem un poet. Nu ştiu de ce, dar avea o sensibilitate specială, pe care cred că uneori şi-o ascundea, din motive probabil numai de el ştiute. Oricum, nu era vremea sensibilităţii. Dar eu chiar mă întrebam dacă nu cumva scrie versuri. Într-o zi, plictisindu-ne amarnic într-o sală de seminar, l-am provocat, pe filele unui caiet în care nu prea aveam ce scrie, la un „duel” de epigrame. Făceam asta câteodată, din plictiseală.
Şi abia acum îmi dau seama, că, departe de a fi versurile unui „prozator”, epigramele lui Salem trădau o mână sigură şi un auz impecabil, de profesionist al versului. Epigrama este, uneori, examenul de rigoare al poetului. Şi Salem trecea acest examen cu brio.
Nu mai ţin minte dacă l-am întrebat atunci, ştiindu-l gazetar, prozator şi dramaturg, dacă nu cumva „se cam ocupă” şi cu poezia.
Dar acum ştiu.
E, poate, cea mai târzie destăinuire a lui. Probabil că nu e şi ultima. El a trăit puţin, dar intens. A scris mai mult decât ce ne-a arătat celor din jurul lui. Efortul Luciei Verona de a-l căuta şi redescoperi pe H. Salem mi se pare absolut admirabil. Este, poate, singurul mod de a-l cunoaşte pe om şi pe scriitor mai bine decât l-am cunoscut.
Sigur că pentru el este prea târziu.
Dar pentru a-i păstra scriitorului o amintire frumoasă, plină de preţuire, aşa cum o merită, nu poate fi prea târziu, pentru nimeni, niciodată.
Aurel Storin
ABECEDAR
La intervale egale
Ne întoarcem la oile noastre
Le mângâiem emoţionaţi
Le întrebăm de mătuşi şi de fraţi
De cei şapte cumnaţi
Şi ce pieptănate, rujate şi cochete
Ne primesc
Cu lâna de pe ele
Numai inele
Iar berbecii bine educaţi
Latinişti înfocaţi
Behăie ca-n vis
Numai ovis, ovis
Apoi ascultăm un concert
O uvertură pastorală
Pentru fluier, cioban şi fată morgană
Caval
Şi orchestră
La uşi în frac
Lupii au puţin trac
Dar rup biletele conştiincios
Făcând frumoase reverenţe
Şi minunate complimente
În loja întâi
Stă frumoasa mioriţă
Ce ia notiţe
Pentru cronica muzicală
Fiind absolventă de conservator
La secţia cor
În pauză privim înlăcrimaţi
Albumul de familie
Şi întrebăm de unchiul Apopei
De mătuşa Ailenii
De văru Apompadurei
Şi de cuscra Adesdemonei
Moaşa noastră comunală
De întreaga stână
Fără stăpână
A, iat-o şi pe minunata zână din poveşti
Şi pe micuţul fluturaş
Atât de pictat
Şi pe micuţul ciobănaş
Ce cântă din fluieraş
Plin de caş
Apoi fericiţi ciobănaşul şi ciobăniţa
Dansează un menuet
Foarte discret
Lângă izvor
Pe verde covor
Ce bine-i aici, n-aş mai pleca
Cu norişorii albi m-aş tot pupa
O-i, o-i, aş tot scanda
Cu vulpile m-aş îmbrăţişa
Dar n-avem încotro
Viaţa e dură
Mâine intrăm iar în tură
În consecinţă
Toarcem lână
O urcăm în maşină
Şi apoi ne răspândim iar în univers
Dar din când în când
La intervale galactice
Simţim dorinţa imperioasă
De a ne întoarce
La oile noastre
Din abecedar
La o-i, oi
Ce n-aş da să fiu iar analfabet.
Ne întoarcem la oile noastre
Le mângâiem emoţionaţi
Le întrebăm de mătuşi şi de fraţi
De cei şapte cumnaţi
Şi ce pieptănate, rujate şi cochete
Ne primesc
Cu lâna de pe ele
Numai inele
Iar berbecii bine educaţi
Latinişti înfocaţi
Behăie ca-n vis
Numai ovis, ovis
Apoi ascultăm un concert
O uvertură pastorală
Pentru fluier, cioban şi fată morgană
Caval
Şi orchestră
La uşi în frac
Lupii au puţin trac
Dar rup biletele conştiincios
Făcând frumoase reverenţe
Şi minunate complimente
În loja întâi
Stă frumoasa mioriţă
Ce ia notiţe
Pentru cronica muzicală
Fiind absolventă de conservator
La secţia cor
În pauză privim înlăcrimaţi
Albumul de familie
Şi întrebăm de unchiul Apopei
De mătuşa Ailenii
De văru Apompadurei
Şi de cuscra Adesdemonei
Moaşa noastră comunală
De întreaga stână
Fără stăpână
A, iat-o şi pe minunata zână din poveşti
Şi pe micuţul fluturaş
Atât de pictat
Şi pe micuţul ciobănaş
Ce cântă din fluieraş
Plin de caş
Apoi fericiţi ciobănaşul şi ciobăniţa
Dansează un menuet
Foarte discret
Lângă izvor
Pe verde covor
Ce bine-i aici, n-aş mai pleca
Cu norişorii albi m-aş tot pupa
O-i, o-i, aş tot scanda
Cu vulpile m-aş îmbrăţişa
Dar n-avem încotro
Viaţa e dură
Mâine intrăm iar în tură
În consecinţă
Toarcem lână
O urcăm în maşină
Şi apoi ne răspândim iar în univers
Dar din când în când
La intervale galactice
Simţim dorinţa imperioasă
De a ne întoarce
La oile noastre
Din abecedar
La o-i, oi
Ce n-aş da să fiu iar analfabet.
miercuri, 14 ianuarie 2009
Pe „câmpiile elizee”
Despre H. Salem
Nu-mi amintesc unde l-am cunoscut pe Hary Salem, dar de fiecare dată cînd mă gândesc la el îmi revine în minte admiraţia şi bucuria pe care o trăia cînd ne plimbam împreună la Paris pe „Champs Elysées”.
Figura lui blândă se ilumina de fericire când parcurgeam - sub lumina lampioanelor şi a vitrinelor - „cea mai frumoasă stradă din lume”, cum o considera scriitoarea Nona Berberova. Şi ea, o străină ce venise la Paris alungată de pe stepele Rusiei.
Hary vorbea puţin. Alteori povestea cu umor şi vervă unele întâmplări din trecut, dar fără nici un resentiment, ranchiună sau indignare. Era un hâtru. Era un om bun structural şi de aceea spiritul ludic nu făcea nici un efort pentru a se evidenţia în romanele, povestirile şi versurile pe care le-a scris.
Imaginarul trecea uneori dincolo de frontierele prozei clasice şi evada în domeniul „ştiinţifico-fantastic”, cum este cazul romanului „Motorul cu aplauze”.
Fantezia dezlănţuită şi dezinvoltă a autorului îl făcea să-şi imagineze că pe planeta Numerus se va întâlni cu mama lui care nu se născuse încă şi se va afla culcată în patul lui de copil. Maşina timpului a lui Wells fusese pusă în funcţiune, iar motorul cu aplauze funcţiona din plin. Dar viziunea literară ne evocă un concept din budism, care spune că nu învăţăm nimic, ci doar ne reamintim din vieţile anterioare pe care le-am trăit în rătăcirea nesfârşită şi împinşi de forţa actelor noastre: karma.
E suficient să citeşti sumarul prezentului volum de poezii pentru a sesiza umorul de situaţie şi verbal al lui H.Salem: „Gingaşele paste făinoase”, „Coada de mătură” sau „Să ne căţărăm pe pereţi”.
În „Oul şi găina” sunt insinuări şi accente care pornesc de la Geneză, dar ajung în actualitatea ce nu ne este prea străină: „Ne-am bătut ca chiorii / Ne-am scos ochii / Ne-am îmbrâncit / Ne-am călcat în picioare / Ne-am omorât pe capete / cu mijloace / tot mai rafinate / Toată lumea se căzneşte / Să se caţere pe scena oficială [...] Stimaţi filosofi / în această dispută / Eu nu mă amestec / Urmez sfatul lui Urmuz / Îl imit pe Saraffoff / Mă se de cartof / Din off!”
În „Condamnatul” se evocă ideea cosmogonică a creaţiei lumii şi autorul este de părere că o eroare gravă s-a produs încă de la începutul lumii. Hary Salem ne sfătuieşte ca pe „întreg universul” s-ar putea afişa un anunţ: „Închis pentru remedieri”. Dar, în cele din urmă, Tribunalul kafkian pronunţă sentinţa: „Este condamnat pe viaţă / La viaţă / Acuzatul scoate limba ca o paiaţă”.
Sunt convins că într-o seară, la apusul soarelui şi la lumina lampadarelor, o să-l întâlnesc pe Hary Salem pe „Câmpiile elizee” - cea mai frumoasă stradă din lume - acolo unde s-au dus sufletele oamenilor virtuoşi, înţelepţi şi veseli.
Hary Salem o să mă invite să bem o cafea pe „Champs Elysées” şi poate o să-i întîlnim pe Nina Berberova, Urmuz şi chiar pe Wells. Cine ştie, o să punem în funcţiune maşina timpului şi motorul cu aplauze.
Bujor Nedelcovici
Nu-mi amintesc unde l-am cunoscut pe Hary Salem, dar de fiecare dată cînd mă gândesc la el îmi revine în minte admiraţia şi bucuria pe care o trăia cînd ne plimbam împreună la Paris pe „Champs Elysées”.
Figura lui blândă se ilumina de fericire când parcurgeam - sub lumina lampioanelor şi a vitrinelor - „cea mai frumoasă stradă din lume”, cum o considera scriitoarea Nona Berberova. Şi ea, o străină ce venise la Paris alungată de pe stepele Rusiei.
Hary vorbea puţin. Alteori povestea cu umor şi vervă unele întâmplări din trecut, dar fără nici un resentiment, ranchiună sau indignare. Era un hâtru. Era un om bun structural şi de aceea spiritul ludic nu făcea nici un efort pentru a se evidenţia în romanele, povestirile şi versurile pe care le-a scris.
Imaginarul trecea uneori dincolo de frontierele prozei clasice şi evada în domeniul „ştiinţifico-fantastic”, cum este cazul romanului „Motorul cu aplauze”.
Fantezia dezlănţuită şi dezinvoltă a autorului îl făcea să-şi imagineze că pe planeta Numerus se va întâlni cu mama lui care nu se născuse încă şi se va afla culcată în patul lui de copil. Maşina timpului a lui Wells fusese pusă în funcţiune, iar motorul cu aplauze funcţiona din plin. Dar viziunea literară ne evocă un concept din budism, care spune că nu învăţăm nimic, ci doar ne reamintim din vieţile anterioare pe care le-am trăit în rătăcirea nesfârşită şi împinşi de forţa actelor noastre: karma.
E suficient să citeşti sumarul prezentului volum de poezii pentru a sesiza umorul de situaţie şi verbal al lui H.Salem: „Gingaşele paste făinoase”, „Coada de mătură” sau „Să ne căţărăm pe pereţi”.
În „Oul şi găina” sunt insinuări şi accente care pornesc de la Geneză, dar ajung în actualitatea ce nu ne este prea străină: „Ne-am bătut ca chiorii / Ne-am scos ochii / Ne-am îmbrâncit / Ne-am călcat în picioare / Ne-am omorât pe capete / cu mijloace / tot mai rafinate / Toată lumea se căzneşte / Să se caţere pe scena oficială [...] Stimaţi filosofi / în această dispută / Eu nu mă amestec / Urmez sfatul lui Urmuz / Îl imit pe Saraffoff / Mă se de cartof / Din off!”
În „Condamnatul” se evocă ideea cosmogonică a creaţiei lumii şi autorul este de părere că o eroare gravă s-a produs încă de la începutul lumii. Hary Salem ne sfătuieşte ca pe „întreg universul” s-ar putea afişa un anunţ: „Închis pentru remedieri”. Dar, în cele din urmă, Tribunalul kafkian pronunţă sentinţa: „Este condamnat pe viaţă / La viaţă / Acuzatul scoate limba ca o paiaţă”.
Sunt convins că într-o seară, la apusul soarelui şi la lumina lampadarelor, o să-l întâlnesc pe Hary Salem pe „Câmpiile elizee” - cea mai frumoasă stradă din lume - acolo unde s-au dus sufletele oamenilor virtuoşi, înţelepţi şi veseli.
Hary Salem o să mă invite să bem o cafea pe „Champs Elysées” şi poate o să-i întîlnim pe Nina Berberova, Urmuz şi chiar pe Wells. Cine ştie, o să punem în funcţiune maşina timpului şi motorul cu aplauze.
Bujor Nedelcovici
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
