O PLANETĂ ABSURDĂ

Pe planeta de spinel
Mişună hingheri calificaţi
Dar nici un căţel
Cu toate acestea
Hingherii se antrenează mereu
Anual se organizează şi manevre
Unde hingherii se prind unii pe alţii
O parte fac ham, ham
Iar ceilalţi
Aleargă să-i prindă cu laţ
Haţ, haţ.
Laţurile-s perfecţionate
Exigenţele-tot mai rafinate
Se cer studii, doctorate
Meseria-i la mare cinste
În ziare, fetele de familie bună
Dau anunţuri melancolice
„Caut tânăr hingher
Cu ochi ca de cer”
Câţi hingheri devotaţi
Sunt pe planetă
Cu toate că nimeni nu latră
În ziare apar fotografii de evidenţiaţi
În prinderea câinilor dresaţi
Inexistenţi
Înfloreşte comerţul cu zgărzi contra purecilor
Se vând pureci pe carate
Botniţe din piele fină
Există cămine
Şi creşe
Pentru canine
Şi şcoală de dresaj
Cursuri speciale pentru câini poliţişti
Cu toate că pe aici
Nu s-a auzit vreodată
Un hămăit
Rătăciţii prin munţi
Nu se lasă salvaţi
Decât de câini specializaţi
Se organizează curse de ogari
Concursuri de pedigri
Vânători cu şoricari
Stânele angajează numai câini ciobăneşti.
Locuitori acestei planete cochete
Oameni aşezaţi
Noaptea pe furiş
Se strecoară-n cimitirele de câini
De diferite rase şi depun flori pe mormintele goale
Unde latră fantome
Şi scheaună strigoi
Iar la intrare scrie
„Interzis pentru cotoi”
Deşi pe Spinel
Neexistând nici un căţel
Nu există nici o pisică
În concluzie
Această planetă de spinel
E o planetă absurdă
Total surdă.

Surprinzătorul Hary

Despre H.Salem

Dramaturgul, poetul, scenaristul, prozatorul Hary Salem era un bărbat frumos reprezentând, poate, tipul evreiesc cel mai reuşit: privirea castanie, fruntea înaltă, nas drept, ochi alunecoşi, inima zburdalnică. Şi, pe deasupra, norocos. Nu doar pentru că a reuşit ca textele sale să fie văzute/ascultate pe scenele teatrelor, la radio sau televiziune ci mai ales pentru frumoasa poveste cu Lucia Verona, asemănătoare întrucâtva cu aceea dintre Goethe şi Lotte. De aceea ne place să o descoperim pe Lucia Verona într-o mică alegorie din Misterul persistă: „În loja întâi/ Stă frumoasa mioriţă / Ce ia notiţe / Pentru cronica muzicală / Fiind absolventă de conservator…” Dramaturgul, cinic, era preocupat de situaţia absurdă a bărbatului în comparaţie cu femeia. Logodnicul din pom (volum apoi, spectacol ) - oricât de comic - se ocupa de eterna tragedie a împerecherii, bărbatul fiind totdeauna cel sacrificat, spune autorul. Temă eternă de meditaţie transformată în mod de viaţă, sau mod de viaţă transformat în temă de gândire. Opera lui Hary Salem este un manual de scriere rapidă în felul dicteului automat pe care îl foloseau avangardiştii. Scrisul devine mai important decât gândirea, crezând că o eliberează . Mai mult, îi urmează erorile, de aceea sunt admisibile şi greşelile de tipar. Supărarea pe lume te aşează la masa de scris şi nu mai este important ce scrii pentru că a scrie înseamnă a gândi.
Nu l-am cunoscut ca poet, iar întâlnirea cu versurile sale ne pune în încurcătură pentru că nu seamănă cu nimeni. Scrisorile către ursitoare ce deschid acest surprinzător volum sunt comice provocări adresate ursitei, sfidări terapeutice ale inconvenientului de a exista. Mesajele transmise par arbitrare: cuvinte, nu numai întâmplătoare ci şi inexistente aruncate în pălăria dadaistă, apoi scoase unul câte unul şi alăturate la întâmplare. Dar sensul demonstraţiei este urgent. Nimic nu scapă de sens, nici măcar întâmplarea.

Mircea Ghiţulescu

ORDINE

În univers
Haos
Găseşti doar la muzeu
Acum domneşte peste tot
O ordine severă
Nimic la voia întâmplării
Legea subordonării universale
Nu există fraţi
Corpurile mici se rotesc la distanţă respectuoasă
Cuminţi
În jurul unui soare mare
Nu îndrăznesc să se apropie nici un pic
Când au de spus ceva
Vorbesc de la distanţă
Dar asta foarte rar
La un mileniu odată’
În rest sunt tăcute
Se învârtesc fără zgomot
Vidul nu face gălăgie
Şi nu scârţâie
Se învârtesc în vârful picioarelor
Pe vârfuri
Ca balerinele
Sorii mândri la rândul lor
Îşi cunosc lungul nasului
(Şi-l măsoară zilnic)
Când răsar şi când apun)
Au şi ei un centru galactic
În juru-i se învârtesc cu sârg
Ţinând mereu distanţa necesară
Măsurată
În ani-lumină
Fiecare sor stă disciplinat
La locul lui
Unii au poziţie centrală
Tot confortul
Alţii se învârt la periferie
Ordinul nu se discută
Ordine militară
Fără fanfară
Cu stindard
În fiecare an-lumină
Se ridică pavilionul
Şi se face apelul
Stelele răspund prezent
Până şi cele explodate
Disciplinate strigă absent.
Vidul stă încremenit
Nici o mişcare
Doar vântul cosmic bate uşor
Pentru onor!
Galaxiile şi ele se rotesc
Ascultă de centrul universal
Şi aşa univers după univers
Într-un lanţ infinit
Formează o lume
Cu ordine perfectă
Doar cometele
Par că fac excepţie
Aleargă bezmetic
Împroşcând scântei din coadă
Rătăcind aiurea prin univers
Parcă bravează şi vor să demonstreze
Că n-au nimic comun
Cu universul burghez
Că sunt boeme
Artiste, libere aiurite
Că-şi fac de cap
Zboară la inspiraţie
Iluzie
În realitate
Şi cometa are drumul bine trasat
Planificat
Dovadă savanţii pot dinainte calcula
Când o vom întâlni
Şi pe unde vagabondează
E o vagaboandă disciplinată
Pe stat de plată
În univers nu mai există autentici clochards
Şi după lume vine anti-lume
Dar iluzii nu vă faceţi
Acolo totul e pe dos
Inima e în dreapta
Ficatul în stânga.
Dar nu vă-nchipuiţi
Că acolo cei mari se-nvârt în jurul celor mici
Nu, în această direcţie nu se schimbă nimic
Ordinea-i la fel de strictă
Anti, anti
Dar suntem cuminţi
Nu ne revoltăm
Cântăm
Acelaşi stăpân
Lume, lume
Oi fi tu nebună
Dar frica-i mai bună.

CONDAMNATUL

Interogatoriul dură toată noaptea
Să spună tot ce ştie
Până la urmă
Încolţit
Trebui să mărturisească adevărul
Nu ştia nimic
Absolut nimic
Nici măcar ce-i un buric
De ou ce să mai vorbim
Sau de stele
De galaxii auzise vag
Dar n-avea nici o vină
Nu participase la efracţie
Nu era complice
Habar n-avea de rouă
De trăznet şi de muzica disco
De Shakespeare ştia ceva
Dar nu vroia să-l trădeze
N-au decât să-l tortureze
Despre femei? Care femei? Există femei?
Ah, femeile! N-a fost atent
Se uita la ciment
Ei, sigur despre femei
Ştia ceva foarte vag
Aproximativ tot atât cât
Despre stele
Şi despre a timpului contracţie
Dar nu-i intră în cap
Aşa cum nu poate să-şi îndese în ţeastă
Lumile nevăzute cu mai multe dimensiuni
I se ceru să recunoască dacă a avut vreo amantă
Şi ce-i cu asta, „am avut”, „am avut”
Se răsti deţinutul
După ce că mă ţineţi închis
Mai turnaţi şi baliverne
Ce-am avut? Un fum? Un abur?
Ce a rămas?
Unde-i cântata contopire
Promisă de poeţi?
Mă scuzaţi
Dar pe ei, de ce nu-i arestaţi
Pentru inducere în eroare?
Există o lege precisă-n codul penal
Cum să nu fac prostii
Când nimic nu e precis circumscris
Protestez, să ştiţi că fac apel
La cele mai înalte curţi
Nu mă las
Până nu puneţi ordine în lume
Până nu-mi explicaţi precis
De la înviere şi până la durere
Precis, ce-i fiecare fenomen
Şi fiecare fenomen
Până există atomi şi astronomi
Eu îmi declin orice răspundere
N-aveţi decât să mă condamnaţi
Sunteţi un tribunal cumpărat
Nu mă sperii
Ştiu c-o să-mi măriţi pedeapsa
Cel puţin m-am uşurat
Mi-am pocnit capsa
Puneţi ordine dragii mei
Iar în chestiune de timp
Mă duc chiar şi în Olimp
Şi fac acolo un scandal
Colosal
În plin bal
Şi vă anunţ de pe acum
C-o să evadez
Şi-ajungând în cer sus
Pe la apus
Îl întreb şi pe dumnealui
De ce s-a grăbit să creeze
În şapte zile
Ce s-a grăbit aşa
Îl mânau turcii din urmă?
Nu mă las
Până nu pune
Pe întregul univers
O pancartă „Închis pentru remedieri!
Şi nu-l pune la punct
Luându-mă pe mine
Ministru adjunct
Îl învăţ eu minte
Ca-n ziua şaptea să se mai odihnească
O să-i dau eu odihnă
De n-o s-o poată duce
Tribunalul se ridică-n picioare
Deţinutul nu vrea să se scoale
În semn de protest îşi dă jos pantalonii
Se citeşte sentinţa
Toţi se-nfioară
Este condamnat pe viaţă
La viaţă
Acuzatul scoate limba ca o paiaţă
Apoi se înfurie
Începe să urle
Sunteţi nişte smintiţi!
Sunt nevinovat
Nu ştiu nimic, nu ştiu nimic, nu ştiu nimic
De ce nu mă credeţi?

H. Salem, poetul...

Despre H. Salem


Cu Harry Salem am fost prieten şi coleg de facultate. Când l-am cunoscut eu, el trecuse binişor de prima tinereţe, dar mai păstra încă un suflet adolescentin, în ciuda preocupărilor sale mature de gazetărie şi de literatură. Avea o minte ascuţită şi un spirit necruţător. Chiar în primele sale cărţi, care păreau „serioase”, filonul satiric nu-l putea ascunde îndeajuns. Salem avea şi umor, un umor intelectual şi subţire. Era cucerit de farmecul dialogului şi, desigur, nu întâmplător a scris şi teatru, care cred că se potrivea perfect firii sale, chiar şi modestiei de a nu accepta scrisul dramatic decât în colaborare : una, cu prietenul său Ştefan Haralamb şi a doua cu soţia lui, pe care o preţuia nespus, ca om, ca femeie şi ca scriitoare.
Adevărul este că, în pofida tuturor acestora, eu simţeam în Salem un poet. Nu ştiu de ce, dar avea o sensibilitate specială, pe care cred că uneori şi-o ascundea, din motive probabil numai de el ştiute. Oricum, nu era vremea sensibilităţii. Dar eu chiar mă întrebam dacă nu cumva scrie versuri. Într-o zi, plictisindu-ne amarnic într-o sală de seminar, l-am provocat, pe filele unui caiet în care nu prea aveam ce scrie, la un „duel” de epigrame. Făceam asta câteodată, din plictiseală.
Şi abia acum îmi dau seama, că, departe de a fi versurile unui „prozator”, epigramele lui Salem trădau o mână sigură şi un auz impecabil, de profesionist al versului. Epigrama este, uneori, examenul de rigoare al poetului. Şi Salem trecea acest examen cu brio.
Nu mai ţin minte dacă l-am întrebat atunci, ştiindu-l gazetar, prozator şi dramaturg, dacă nu cumva „se cam ocupă” şi cu poezia.
Dar acum ştiu.
E, poate, cea mai târzie destăinuire a lui. Probabil că nu e şi ultima. El a trăit puţin, dar intens. A scris mai mult decât ce ne-a arătat celor din jurul lui. Efortul Luciei Verona de a-l căuta şi redescoperi pe H. Salem mi se pare absolut admirabil. Este, poate, singurul mod de a-l cunoaşte pe om şi pe scriitor mai bine decât l-am cunoscut.
Sigur că pentru el este prea târziu.
Dar pentru a-i păstra scriitorului o amintire frumoasă, plină de preţuire, aşa cum o merită, nu poate fi prea târziu, pentru nimeni, niciodată.

Aurel Storin

ABECEDAR

La intervale egale
Ne întoarcem la oile noastre
Le mângâiem emoţionaţi
Le întrebăm de mătuşi şi de fraţi
De cei şapte cumnaţi
Şi ce pieptănate, rujate şi cochete
Ne primesc
Cu lâna de pe ele
Numai inele
Iar berbecii bine educaţi
Latinişti înfocaţi
Behăie ca-n vis
Numai ovis, ovis
Apoi ascultăm un concert
O uvertură pastorală
Pentru fluier, cioban şi fată morgană
Caval
Şi orchestră
La uşi în frac
Lupii au puţin trac
Dar rup biletele conştiincios
Făcând frumoase reverenţe
Şi minunate complimente
În loja întâi
Stă frumoasa mioriţă
Ce ia notiţe
Pentru cronica muzicală
Fiind absolventă de conservator
La secţia cor
În pauză privim înlăcrimaţi
Albumul de familie
Şi întrebăm de unchiul Apopei
De mătuşa Ailenii
De văru Apompadurei
Şi de cuscra Adesdemonei
Moaşa noastră comunală
De întreaga stână
Fără stăpână
A, iat-o şi pe minunata zână din poveşti
Şi pe micuţul fluturaş
Atât de pictat
Şi pe micuţul ciobănaş
Ce cântă din fluieraş
Plin de caş
Apoi fericiţi ciobănaşul şi ciobăniţa
Dansează un menuet
Foarte discret
Lângă izvor
Pe verde covor
Ce bine-i aici, n-aş mai pleca
Cu norişorii albi m-aş tot pupa
O-i, o-i, aş tot scanda
Cu vulpile m-aş îmbrăţişa
Dar n-avem încotro
Viaţa e dură
Mâine intrăm iar în tură
În consecinţă
Toarcem lână
O urcăm în maşină
Şi apoi ne răspândim iar în univers
Dar din când în când
La intervale galactice
Simţim dorinţa imperioasă
De a ne întoarce
La oile noastre
Din abecedar
La o-i, oi
Ce n-aş da să fiu iar analfabet.

Pe „câmpiile elizee”

Despre H. Salem

Nu-mi amintesc unde l-am cunoscut pe Hary Salem, dar de fiecare dată cînd mă gândesc la el îmi revine în minte admiraţia şi bucuria pe care o trăia cînd ne plimbam împreună la Paris pe „Champs Elysées”.
Figura lui blândă se ilumina de fericire când parcurgeam - sub lumina lampioanelor şi a vitrinelor - „cea mai frumoasă stradă din lume”, cum o considera scriitoarea Nona Berberova. Şi ea, o străină ce venise la Paris alungată de pe stepele Rusiei.
Hary vorbea puţin. Alteori povestea cu umor şi vervă unele întâmplări din trecut, dar fără nici un resentiment, ranchiună sau indignare. Era un hâtru. Era un om bun structural şi de aceea spiritul ludic nu făcea nici un efort pentru a se evidenţia în romanele, povestirile şi versurile pe care le-a scris.
Imaginarul trecea uneori dincolo de frontierele prozei clasice şi evada în domeniul „ştiinţifico-fantastic”, cum este cazul romanului „Motorul cu aplauze”.
Fantezia dezlănţuită şi dezinvoltă a autorului îl făcea să-şi imagineze că pe planeta Numerus se va întâlni cu mama lui care nu se născuse încă şi se va afla culcată în patul lui de copil. Maşina timpului a lui Wells fusese pusă în funcţiune, iar motorul cu aplauze funcţiona din plin. Dar viziunea literară ne evocă un concept din budism, care spune că nu învăţăm nimic, ci doar ne reamintim din vieţile anterioare pe care le-am trăit în rătăcirea nesfârşită şi împinşi de forţa actelor noastre: karma.
E suficient să citeşti sumarul prezentului volum de poezii pentru a sesiza umorul de situaţie şi verbal al lui H.Salem: „Gingaşele paste făinoase”, „Coada de mătură” sau „Să ne căţărăm pe pereţi”.
În „Oul şi găina” sunt insinuări şi accente care pornesc de la Geneză, dar ajung în actualitatea ce nu ne este prea străină: „Ne-am bătut ca chiorii / Ne-am scos ochii / Ne-am îmbrâncit / Ne-am călcat în picioare / Ne-am omorât pe capete / cu mijloace / tot mai rafinate / Toată lumea se căzneşte / Să se caţere pe scena oficială [...] Stimaţi filosofi / în această dispută / Eu nu mă amestec / Urmez sfatul lui Urmuz / Îl imit pe Saraffoff / Mă se de cartof / Din off!”
În „Condamnatul” se evocă ideea cosmogonică a creaţiei lumii şi autorul este de părere că o eroare gravă s-a produs încă de la începutul lumii. Hary Salem ne sfătuieşte ca pe „întreg universul” s-ar putea afişa un anunţ: „Închis pentru remedieri”. Dar, în cele din urmă, Tribunalul kafkian pronunţă sentinţa: „Este condamnat pe viaţă / La viaţă / Acuzatul scoate limba ca o paiaţă”.
Sunt convins că într-o seară, la apusul soarelui şi la lumina lampadarelor, o să-l întâlnesc pe Hary Salem pe „Câmpiile elizee” - cea mai frumoasă stradă din lume - acolo unde s-au dus sufletele oamenilor virtuoşi, înţelepţi şi veseli.
Hary Salem o să mă invite să bem o cafea pe „Champs Elysées” şi poate o să-i întîlnim pe Nina Berberova, Urmuz şi chiar pe Wells. Cine ştie, o să punem în funcţiune maşina timpului şi motorul cu aplauze.

Bujor Nedelcovici

DISPARIŢIE SUSPECTĂ

Copilăria mea a dispărut în mod suspect
Cineva mi-a luat-o
Nu ştiu când
A profitat de un moment de neatenţie
În orice caz
Hoţul are şcoală înaltă
E iute de mână
Nu poţi să-l prinzi
Nu ştiu când s-a întâmplat
De atunci caut făptaşul
Nu mă las sunt un bun detectiv
A lăsat şi niscaiva amprente
Cu metodele astea moderne îl prind
Nu-l las până n-o scoate de unde a ascuns-o
Cineva mi-a spus că a dus-o pe altă planetă
Unde se duc toate copilăriile
Să se joace
A mea e într-o grădiniţă
Unde nu se simte bine
Plânge mereu
Iar educatoarele se iau cu mâinile de cap
Nu ştiu cum să scape de ea
Disperate, au dat şi un anunţ în ziar
C-o donează
Dac-aş putea să intru cu ele în contact!

A DOUA SCRISOARE CĂTRE URSITOARE

Dragi ursitoare
Nu sunt pretenţios
Ştiu că aveţi şi voi un plan
Că trebuie să ursiţi şi proşti
N-am nimic împotrivă
Să fiu, n-o să vă fac tocmai eu
Greutăţi în muncă
Dar nu-mi daţi prea multă energie
Nu vreau să fiu un prost activ
E periculos
Şi-n nici un caz nu-mi daţi
Subalterni
Că-i nenorocesc
Am n-am bairam
Îi ţin peste program
Le dau indicaţii tâmpite
Şi-i transform în marmite
Dacă le vorbesc
Încremenesc
Şi până să se dumirească
Zboară totul în aer
Şi atunci tot eu încep să urlu la ei
Până îi înclei
Vai de ei!
Şi de purcei
Şi vă fac atente
Stimate ursitoare
Şi stimaţi ursitori
Luaţi-mă de lângă ciori
Că mă duc în nori
Şi acolo cine ştie ce mai fac
Organizez norii după alfabet
Să plouă pe litere
Numai între ţitere
Aveţi deci grijă
Cum m-aruncaţi în lume
Dacă mă daţi la vii încă e bine
Pot să mai sper
Dar dacă mă daţi intendent la cimitir
Să nu las morţii să intre
Că e inventar
Sau că se reprofilează unitatea
Sau că sunt plecat la centrală
Sau că sunt la şcoală
(De morminte şi cavouri)
Sau organizez coruri
De bocitoare şi gropari
Sau dacă mă apuc
Şi mai grav
Să scriu poezii originale
Pe cruci şi pe tăbliţe
De se răsucesc morţii în groapă
Sau la gazeta de perete a cimitirului
Scornesc articole mobilizatoare
Muriţi în număr cât mai mare!
Sau muriţi în picioare
Să murim la datorie
Sau reclame şi publicitate
Nu spălaţi morţii
Decât cu săpun de mere
Sau anunţuri
Nu beţi bere!
Învierea strict interzisă
Strigoi, fiţi decenţi, nu umblaţi goi!
Nu zornăiţi lanţurile!
Răposaţi, respectaţi liniştea!
Poarta se închide la ora zece.
Respectaţi programul de apă caldă,
Faceţi economie de energie
Navetişti,
Nu fiţi trişti
Aveţi farfurii zburătoare
Pentru zile de sărbătoare
Înscrieţi-vă din timp
La excursiile în Paradis
(Pentru grupuri reducere)
Cei ce au fost înscrişi la A.C.R.
Primesc împrumuturi şi fluturi.
Corul de îngeri
Primeşte înscrieri
La partida soprane de coloratură.
Înscrieţi-vă la cură
Cazanele vă aşteaptă
Lemne şi smoală
Aduceţi de acasă
Se asigură masă şi cazare
Şi un spectacol la Folies Belzebut.


Deci ursitoare mare grijă
Unde mă aruncaţi în lume
Sora noastră fără nume
Şi fără costume
Unde toţi intrăm goi
Şi ieşim ca vai de noi!

Un mister – poeziile lui H. Salem

Cei care l-au cunoscut pe Hary Salem au fost surprinşi atunci când i-am anunţat că voi publica un volum cu poeziile lui. Nu ştiau, ba chiar nu credeau că a scris vreodată versuri. Nimeni nu l-ar fi bănuit de aşa ceva. Şi totuşi a scris, nu la începutul carierei, ci într-un moment când era deja afirmat ca prozator şi dramaturg.
Eram împreună de peste doisprezece ani, trecusem prin bune şi rele, credeam că ştiu totul despre el. Ştiam ce-i place - literatura, teatrul, dulciurile, muzica de operă (cântase, prin 1938-39, în corul de copii al Operei Române), icoanele lui Rubliov, îngerii lui Rafael, Viena, Parisul, femeile şi culoarea roz. Ştiam şi ce nu-i place - mârlănia, nedreptatea, cenzura, purtatul cravatei, dar în primul rând prostia (De aceea a şi inventat, cu mare succes la cititori, dar cu efect curativ limitat, celebrele „Pastile contra prostiei”). Însă, după cum avea să se vadă, habar nu aveam ce zace în el.
A început brusc. Într-o bună zi, în primăvara anului 1984, a scris o poezie. A doua zi, alta. Şi tot aşa. Scria cu furie, cu patimă, ştergea, adăuga, ţopăia, cânta, râdea în hohote în timp ce scria, scria acasă sau pe un colţ de masă la restaurantul Uniunii Scriitorilor, pe o coală de hârtie obţinută de la bibliotecă sau uneori pe un şerveţel sau chiar pe verso-ul notelor de plată care purtau scrisul neuitatelor Mitzi şi Lenutza. Părea într-o stare de ieşire din sine, un entuziasm fără limite, un soi de amoc inexplicabil. Scria poezii. De ce? Mister. Nici el nu ştia ce l-a apucat, scria într-una, încerca să-şi explice acest fenomen ciudat, dar nici explicaţiile, evident în versuri, nu sunt foarte lămuritoare.
A durat o lună, poate o lună şi jumătate. Apoi s-a oprit, la fel de brusc cum începuse. De ce? Mister.
Cei ce vor citi acest volum vor observa, desigur, o influenţă suprarealistă, chiar dadaistă. Îi va pune pe gânduri relaţia pe care autorul o are cu Universul, cu divinitatea. Descrierea în amănunt a unor planete ciudate, încă nedescoperite de astronomi, dar prezente şi în romanele lui H. Salem, va incita, poate, curiozitatea unor cercetători. De asemenea, ar fi de desluşit o altă dominantă a versurilor şi a prozei deopotrivă - prezenţa Morţii, ca acces spre tărâmul celălalt sau pur şi simplu ca personaj.

La 14 septembrie 2007, H. Salem ar împlini 80 de ani. Publicarea acestui volum de versuri mi s-a părut un gest firesc de aducere aminte. La redactarea volumului am beneficiat de ajutorul poetei Cornelia Maria Savu, căreia îi mulţumesc din suflet. Îi mulţumesc şi Adrianei Nicolae, care a introdus în calculator textul dactilografiat, pe vremuri, de autor, la maşina Olivetti înregistrată an de an la miliţie. Mulţumesc şi scriitorilor Aurel Storin, Bujor Nedelcovici, Mircea Ghiţulescu şi C. Turturică pentru cuvintele frumoase pe care le-au scris despre acest volum şi autorul său. Nici Rodica Iliesco nu scapă de mulţumiri, pentru permisiunea de a reproduce pe copertă unul din tablourile ei.
Nimeni nu va reuşi să explice vreodată cum de s-a întâmplat, ce l-a apucat pe acest om blând şi vesel, care nu făcea rău nimănui, să se apuce brusc de scris versuri, nimeni nu va înţelege de ce a încetat să scrie versuri, la fel de brusc. Misterul persistă.

Lucia Verona
(Prefaţa volumului "Misterul persistă", apărut în 2007)

NU VREAU PUTERE

Ursitoarelor

Când o să mă nasc

Nu-mi daţi putere prea mare

Puterea nemărginită

E ca un şoşon supradimensionat

Când ţi-l pui în cap

Întunecă mintea

Chinuieşte şi doare

Megalomanează

Ba chiar balonează

Te preface-n macaroane cu brânză

Mâncare indigestă

Dacă vrei să fii înghiţit

Puterea prea mare nu e bună

Nici când te uiţi la lună

Îţi vine să latri

Face rău la un organism prea mic

Te antrenează pentru dric

Nici umbra nu mai corespunde

Devine prea mare

De zece şi de o mie de ori mai mare

Decât măria ta

Şi atunci te uiţi mereu în urmă

Şi te sperii la fiecare pas

Ţipi la ea, o cerţi

Îi ceri să descrească

Să se piticească

Să se micşoreze

Ca să nu te dezavantajeze.

O alungi

O suspectezi

Şi o bagi la beci

Apoi fără umbră

Eşti bun de tundră

Maşina numărul zero

Singurul zero activ

Bun de purgativ

De aceea

Dragi ursitoare

Când o să mă nasc

Ursiţi-mi slăbiciune omenească

Să fiu vulnerabil la dragoste

Şi putere

Doar atât cât să iubesc

Şi să iubesc în continuare

Până la naşterea următoare

Răbdare

Ursitoare

În curând mă nasc

Cumpăraţi-vă basc!