Pe „câmpiile elizee”

Despre H. Salem

Nu-mi amintesc unde l-am cunoscut pe Hary Salem, dar de fiecare dată cînd mă gândesc la el îmi revine în minte admiraţia şi bucuria pe care o trăia cînd ne plimbam împreună la Paris pe „Champs Elysées”.
Figura lui blândă se ilumina de fericire când parcurgeam - sub lumina lampioanelor şi a vitrinelor - „cea mai frumoasă stradă din lume”, cum o considera scriitoarea Nona Berberova. Şi ea, o străină ce venise la Paris alungată de pe stepele Rusiei.
Hary vorbea puţin. Alteori povestea cu umor şi vervă unele întâmplări din trecut, dar fără nici un resentiment, ranchiună sau indignare. Era un hâtru. Era un om bun structural şi de aceea spiritul ludic nu făcea nici un efort pentru a se evidenţia în romanele, povestirile şi versurile pe care le-a scris.
Imaginarul trecea uneori dincolo de frontierele prozei clasice şi evada în domeniul „ştiinţifico-fantastic”, cum este cazul romanului „Motorul cu aplauze”.
Fantezia dezlănţuită şi dezinvoltă a autorului îl făcea să-şi imagineze că pe planeta Numerus se va întâlni cu mama lui care nu se născuse încă şi se va afla culcată în patul lui de copil. Maşina timpului a lui Wells fusese pusă în funcţiune, iar motorul cu aplauze funcţiona din plin. Dar viziunea literară ne evocă un concept din budism, care spune că nu învăţăm nimic, ci doar ne reamintim din vieţile anterioare pe care le-am trăit în rătăcirea nesfârşită şi împinşi de forţa actelor noastre: karma.
E suficient să citeşti sumarul prezentului volum de poezii pentru a sesiza umorul de situaţie şi verbal al lui H.Salem: „Gingaşele paste făinoase”, „Coada de mătură” sau „Să ne căţărăm pe pereţi”.
În „Oul şi găina” sunt insinuări şi accente care pornesc de la Geneză, dar ajung în actualitatea ce nu ne este prea străină: „Ne-am bătut ca chiorii / Ne-am scos ochii / Ne-am îmbrâncit / Ne-am călcat în picioare / Ne-am omorât pe capete / cu mijloace / tot mai rafinate / Toată lumea se căzneşte / Să se caţere pe scena oficială [...] Stimaţi filosofi / în această dispută / Eu nu mă amestec / Urmez sfatul lui Urmuz / Îl imit pe Saraffoff / Mă se de cartof / Din off!”
În „Condamnatul” se evocă ideea cosmogonică a creaţiei lumii şi autorul este de părere că o eroare gravă s-a produs încă de la începutul lumii. Hary Salem ne sfătuieşte ca pe „întreg universul” s-ar putea afişa un anunţ: „Închis pentru remedieri”. Dar, în cele din urmă, Tribunalul kafkian pronunţă sentinţa: „Este condamnat pe viaţă / La viaţă / Acuzatul scoate limba ca o paiaţă”.
Sunt convins că într-o seară, la apusul soarelui şi la lumina lampadarelor, o să-l întâlnesc pe Hary Salem pe „Câmpiile elizee” - cea mai frumoasă stradă din lume - acolo unde s-au dus sufletele oamenilor virtuoşi, înţelepţi şi veseli.
Hary Salem o să mă invite să bem o cafea pe „Champs Elysées” şi poate o să-i întîlnim pe Nina Berberova, Urmuz şi chiar pe Wells. Cine ştie, o să punem în funcţiune maşina timpului şi motorul cu aplauze.

Bujor Nedelcovici