H. Salem, poetul...

Despre H. Salem


Cu Harry Salem am fost prieten şi coleg de facultate. Când l-am cunoscut eu, el trecuse binişor de prima tinereţe, dar mai păstra încă un suflet adolescentin, în ciuda preocupărilor sale mature de gazetărie şi de literatură. Avea o minte ascuţită şi un spirit necruţător. Chiar în primele sale cărţi, care păreau „serioase”, filonul satiric nu-l putea ascunde îndeajuns. Salem avea şi umor, un umor intelectual şi subţire. Era cucerit de farmecul dialogului şi, desigur, nu întâmplător a scris şi teatru, care cred că se potrivea perfect firii sale, chiar şi modestiei de a nu accepta scrisul dramatic decât în colaborare : una, cu prietenul său Ştefan Haralamb şi a doua cu soţia lui, pe care o preţuia nespus, ca om, ca femeie şi ca scriitoare.
Adevărul este că, în pofida tuturor acestora, eu simţeam în Salem un poet. Nu ştiu de ce, dar avea o sensibilitate specială, pe care cred că uneori şi-o ascundea, din motive probabil numai de el ştiute. Oricum, nu era vremea sensibilităţii. Dar eu chiar mă întrebam dacă nu cumva scrie versuri. Într-o zi, plictisindu-ne amarnic într-o sală de seminar, l-am provocat, pe filele unui caiet în care nu prea aveam ce scrie, la un „duel” de epigrame. Făceam asta câteodată, din plictiseală.
Şi abia acum îmi dau seama, că, departe de a fi versurile unui „prozator”, epigramele lui Salem trădau o mână sigură şi un auz impecabil, de profesionist al versului. Epigrama este, uneori, examenul de rigoare al poetului. Şi Salem trecea acest examen cu brio.
Nu mai ţin minte dacă l-am întrebat atunci, ştiindu-l gazetar, prozator şi dramaturg, dacă nu cumva „se cam ocupă” şi cu poezia.
Dar acum ştiu.
E, poate, cea mai târzie destăinuire a lui. Probabil că nu e şi ultima. El a trăit puţin, dar intens. A scris mai mult decât ce ne-a arătat celor din jurul lui. Efortul Luciei Verona de a-l căuta şi redescoperi pe H. Salem mi se pare absolut admirabil. Este, poate, singurul mod de a-l cunoaşte pe om şi pe scriitor mai bine decât l-am cunoscut.
Sigur că pentru el este prea târziu.
Dar pentru a-i păstra scriitorului o amintire frumoasă, plină de preţuire, aşa cum o merită, nu poate fi prea târziu, pentru nimeni, niciodată.

Aurel Storin