Un nou volum de H. Salem

O selecție din proza scurtă a lui H. Salem a apărut în noiembrie 2013 la editura Tritonic: „Iubita detectivului”. Alături de povestiri din volumele „Pastile contra prostiei”, „Vărul șarpelui cu clopoței” și „Audiență în cer”, pot fi citite și trei texte inedite.

Despre "Cercul virtuos"

Citiţi despre "Cercul virtuos"

http://www.agentiadecarte.ro/2011/07/un-roman-care-ne-dezbraca-de-prejudecati/
http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3628&editie=150
http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3484&editie=145

CERCUL VIRTUOS - ediţie necenzurată

A apărut la editura Tritonic şi va fi lansat la Bookfest sîmbătă, 28 mai ora 16,30 romanul CERCUL VIRTUOS de H. Salem.
Pentru prima dată în versiunea originală!
Apărut prima dată în 1986 la editura Cartea Românească, oprit în "bun de difuzare", reapărut un an mai tîrziu cu mici modificări, după mari bătălii cu cenzura care ar fi vrut schimbări la mai fiecare pagină.

Haimală

Fragment de roman (inedit)

O noapte geroasă cu lună, aşa de plină şi de mare şi de grea şi de durdulie că e gata, nu-i fie de deochi, să cadă peste casă. O lună borţoasă. „Unde s-a mai văzut una ca asta?”, se întreabă sincer mirat Haimală, beat mort, în timp ce merge pe calea Dudeşti pustie, împleticindu-se prin nămeţii îngheţaţi. „Oi, vei, ce jos s-a lăsat, vai de mine şi se loveşte de acoperiş, ce-i nebună?” Şi Haimală merge, privind uimit la luna borţoasă, mai precis la omul din lună şi îşi îndeasă mîinile mari, lungi şi roşii în buzunarele paltonului peticit şi se gheboşează şi mai mult, strîngînd umerii cît poate ca să păstreze puţina căldură ce o emana corpul său pirpiriu.
Din cînd în cînd cade, se ridică rîzînd, făcînd cu ochiul omului din lună care-i face şi el cu ochiul şi merge mai departe. Iată-l pe şoseaua Vitan. Deşi beat criţă, recunoaşte de departe căsuţa lui micuţă cu un ochi de fereastră şi se bucură că în curînd va ajunge la adăpost şi se va încălzi. În sfîrşit, o va revedea pe Rachela… Va fi, în sfîrşit, la adăpost…
Şi-n acelaşi timp simte că îngheaţă a doua oară. Cîteva namile întunecoase, vreo şapte-opt, vin spre el lătrînd, mîrîind şi scoţînd sunete înfricoşătoare.
Beţia îi piere imediat şi-şi aminteşte tulbure cuvintele Raşelei. „Dacă te atacă dulăii trebuie să rămîi nemişcat, dacă nu vrei să te sfîşie.” Dar aici, la capătul Vitanului, de unde începe cîmpul nesfîrsit, vin adeseori şi lupii. „Dar dacă nu sînt cîini? Dacă sînt lupi? Oare nici lupii nu te atacă dacă stai nemişcat? Oi, vei, Haimală, ce ne facem?”
Oricum nu avea de ales, pentru că de alergat nu era în stare să alerge chiar şi cînd era treaz, aşa că se hotărî să rămînă stană de piatră în timp ce fiarele se repezeau la el din toate părţile, încercuindu-l. Haimală simţi că i se face rău, că-l doare la inimă. Încă o clipă, două şi-l vor face ferfeniţă, îl vor sfîşia. Începu să se roage. De zăpăceală, începu o rugăciune de nuntă. „Auzi, de nuntă-mi arde mie acum!” Ce rugăciune să spună? Cîinii erau acum la jumătate de metru de el; chelălăiau, făceau spume la gură, urlau, lătrau, îşi arătau colţii, îşi încreţeau boturile, ochii lor de fiare sticleau, dar nici unul nu-l atacă. „Sînt totuşi cîini!” îşi zise Haimală uşurat, cîntînd să-şi alunge teama, pentru că ştia că fiarele atacă numai pe cei slabi şi fricoşi.
„Trebuie să am grijă să nu mă mişc”, îşi spuse el continuînd să rămînă locului, gheboşat, cu mîinile înfipte adînc în buzunarele paltonului. „Totul e să nu mă mişc. Poate cu ajutorul lui Dumnezeu scap şi de nenorocirea asta şi dacă scap îţi jur, Doamne, că nu mai pun nici o picătură de vin în gură”.
Tot era bine că bestiile acelea nu-l muşcau, nu săreau la el. Dar nici nu plecau şi nu numai că nu plecau, dar mereu se adăugau alţii; lătratul se înteţea, lătrau pe toate vocile posibile: grave, isterice, se sufocau de furie, mîrîituri lungi, horcăieli neîntrerupte ca şi cum ar fi avut strigături pe gîtlejele lor. Urechea lui sensibilă nu putea să nu observe varietatea de tonuri, de inflexiuni din vocile lor. Tot studiind vocile, se gîndea să alcătuiască un cor bun cu ei, avea şi soprane şi başi şi baritoni, şi gîndind astfel îi era mai uşor să suporte situaţia.
Lui Haimală i se părea că trecuse de acum o oră de cînd stătea aşa nemişcat, fără să-şi mai simtă picioarele, „precis că mi-au degerat degetele de la picioare, chiar dacă aş scăpa de blestemaţii ăştia tot n-aş mai putea să mă mişc, tot n-aş mai putea face un pas”. „Oricum o să cad curînd din picioare şi chiar dacă n-o să mă sfîşie ei tot deger pînă dimineaţa şi o să mă găsească mort. Trebuie neapărat să mişc picioarele, altfel sînt pierdut. Încet de tot o să încerc să mişc piciorul drept…” În clipa aceea, toată haita se repezi la el. Se opri speriat, cu piciorul ridicat în aer. „Oi, vei, cine m-a pus să mă mişc? acum cum o să stau într-un singur picior, ca o barză? Oi, vei, Haimală! Ce-am făcut? Numai să nu cad. Dacă o să cad s-a terminat cu mine. Adio, Haimală şi ce-o să facă Rachela şi copiii fără mine? Ce vor face? Poate o să le fie mai bine dacă scapă de un nenorocit ca mine. Poate dacă mor eu, o să găsească un bărbat mai bun, mai capabil. Dar cine o ia cu doi copii mici? De ce oare-mi face plăcere să mă gîndesc la moartea mea aşa de măreţ?“
Dulăii se opriră în cor, odată cu Haimală. Numai că acum erau şi mai aproape de el şi putea să le distingă clar boturile negre, colţii galbeni şi chiar să le vadă ochii injectaţi. El îi privea, ei lătrau, mîrîiau, horcăiau şi-l priveau. El îi privea, ei îl priveau. Se miră singur cînd după un timp, stînd aşa cu un picior în aer, simţi o adiere de somnolenţă. „Doamne, Haimală, nu aţipi, sper că nu vrei să adormi! Dacă adormi cazi în zăpadă şi ori te mănîncă fiarele, ori degeri”. Reuşi să îşi învingă moleşeala şi somnul şi odată cu asta simţi că-i revine starea de beţie, de plutire euforică, de nepăsare. Fapt şi mai ciudat, simţi o uşoară duioşie pentru aceşti cîini, pentru aceste făpturi nevinovate, înfrigurate, sortite să-şi petreacă noaptea în ger cu un amărît ca Haimală însuşi.
Se simţea într-un fel părtaş cu ei, apropiat de ei, coleg cu ei, o victimă alături de alte victime şi drept urmare luă hotărîrea extrem de periculoasă de a le vorbi. Nu reuşea să-şi amintească dacă era bine sau nu să te adresezi cîinilor cînd sînt înfuriaţi, dacă asta nu-i înfurie cumva şi mai tare. Dar pînă la urmă, cu orice risc, fie ce-o fi, nu mai putea suporta şi şopti, cel puţin aşa i se părea lui că şopteşte, deşi în realitate vorbea destul de tare, chiar foarte tare, dovadă că reuşi să acopere lătrăturile diversificate cu vocea lui de bas şi în mod firesc li se adresă în idiş, considerînd probabil că astfel se va face mai bine înteles, oricum româneşte nu prea ştia!
- Ce aveţi cu mine, începu el temător, cu gingăşie şi reproş. De ce lătraţi aşa de tare? Doar nu sînteţi şi voi nişte antisemiţi?
Se opri speriat; o parte din cîini se porniră să latre şi mai furios, cînd îi auziră vocea, dar cîţiva ciuliră urechile ca şi cum ar fi vrut să asculte ce spune şi niciunul nu se repezi la el. De altfel, ar fi fost de ajuns să atace unul singur ca să fie pierdut.
„Una peste alta, nu e chiar aşa de rău!” îşi zise el şi simţi cum buna dispoziţie se întoarce, la un moment dat simţi nevoia să le cînte ceva. Chicoti vesel la gîndul acesta. Gîndul era absurd şi nebunesc pentru că ştia că javrelor nu le place deloc muzica, le face să plîngă, le enervează, poate chiar să le aducă la disperare.
„Dacă o să le cînt ceva sfînt, o rugăciune veselă de Simhat Tora sau de cununie precis o să le placă, imposibil să nu le placă, sînt şi ei doar creaturile Domnului, chiar dacă sînt nişte cîini necircumcişi” îşi mai zise el, cu mintea tulburată de băutură.
Şi incepu să le cînte, întîi sfios, apoi cu convingere o rugăciune veselă de Simhat Tora, o rugăciune fericită pe care o cîntă copiii cînd ţin în mînă un steguleţ alb-albastru într-un măr roşu, pe care Haimală o cîntase şi pe cînd era copil şi cînta în corul sinagogii principale din Galaţi.
Cînta Haimală în faţa cîinilor în timp ce dinţii îi clănţăneau în gură; javrele se opriră rînd pe rînd din lătrat şi începură să urle, părînd că voiau să-l acompanieze cu un vaiet jalnic, nişte sunete lungi, aproape omeneşti, care chiar dacă nu erau prea melodioase aduceau oarecum a cîntece fără cuvinte şi poate că ar fi cîntat chiar şi cuvinte dacă ar fi ştiut măcar o boabă de ebraică. Cei mai mulţi dintre dulăi se aşezară în fund, cu boturile ridicare spre cer, spre lună, înălţînd şi ei, în felul lor, împreună cu Haimală un imn de slavă Celui de sus atît de îndurător şi al cărui nume nici un evreu habotnic nu l-ar pronunţa altundeva decît între zidurile sfinte ale unei sinagogi.
Deci, cîinii îl acompaniau jalnic şi fals. Asta-l supăra cel mai mult pe Haimală, care avea ureche absolută şi suferea fizic şi sufleteşte la fiecare notă falsă.
Apoi Haimală schimbă repertoriul. Trecu la operă. Ştia toate operele pe dinafară, toate ariile soliştilor, solistelor, ca să nu mai vorbim de părţile corului, din care făcea parte din anul 1921, cînd mînat de energica şi tînăra sa soţie venise la Bucureşti fără un ban în buzunar, doar cu cîteva boarfe, nici măcar cu un singur costum de haine ca lumea.
Cîinii nu sesizară schimbarea radicală a repertoriului lui Haimală şi continuau, ca nesimţiţi ce erau, să-l acompanieze în acelaşi fel, deşi nu putea fi vorba de vreo asemănare între melodiile religioase tărăgăante, orientale, împănate cu triluri, de Dunaevski şi ariile din operele lui Verdi, Donizetti, Puccini.
După ce mai interpretă cîteva arii de operă în faţa dulăilor ce continuau să scheaune jalnic şi să-l acompanieze aiurea, reveni la repertoriul religios, terminînd cu un cîntec evreiesc în idiş. Părîndu-i-se că dulăii s-au mai îmbunat, îndrăzni să lase jos piciorul pe care-l ţinea în aer şi să facă doi paşi. Dar picioarele degerate îl dureau atît de tare că fără să vrea scoase un ţipăt, se dezechilibră, căzu în zăpadă şi în clipa aceea întreaga haită lătrînd furioasă, scrîşnind din colţi se repezi la el, simţea de acum duhoarea din boturile dulăilor care se repeziră să muşte, se şi vedea sfîşiat, nici nu mai putea să gîndească şi să înţeleagă ce se întîmplă, pentru că în ultima clipă, cînd aştepta ca dulăii să-l muşte, fiarele se opriră deodată ciulind urechile, întreaga haită punîndu-se pe un mîrîit şi un lătrat furios, disperat, ceva cu totul nou în repertoriul lor. Îl abandonară pe Haimală şi se repeziră spre cîmpul pustiu unde luceau zeci de perechi de luminiţe verzi. Veniseră lupii. Se auzeau clar acum urletele lor sălbatice, pe care Haimală le cunoştea atît de bine.
Cîinii se repeziră în întîmpinarea duşmanilor lătrînd, lupii urlau apropiindu-se, era o adevărată hărmălaie; Haimală rămase locului, încercînd să se ridice, dar era atît de ameţit şi de speriat încît nu reuşea să se ridice în picioare. De cîteva ori reuşi să se aşeze în genunchi şi se ridica greu, dar de fiecare dată se prăbuşea înapoi şi de data asta nu-i mai venea deloc să încerce, deşi îşi dădea seama că de rezultatul acestei acţiuni depindea viaţa sa.
Se uită disperat spre fereastra casei lui. O, dacă s-ar trezi Rachela, ea doar putea să-l salveze. I se păru că vede un obraz în geamul îngheţat acoperit cu steluţe de gheaţă. Miji ochii şi recunoscu obrazul lui Herş, băiatul lui cel mare, în vîrstă de 11 ani, care se uita parcă liniştit la el.
Strigă disperat „Herş, Herş!”. Avea de ce să strige disperat, pentru că trei sau patru lupi reuşiră să treacă de cîini şi acum aleragu spre el şi cu lupii nu mai era nimic de făcut, nu putea să-l apere nici cel mai sfînt dintre cîntece. „S-a terminat cu mine, mai avu timp să gîndească. Adio Rachela, nevastă iubită, adio copii”. Şi în clipa următoare se simţi înhăţat de gulerul paltonului şi ridicat de la pămînt. De groază, leşină. Cînd îşi reveni şi deschise ochii, scoase un urlet de groază şi începu să tremure ca un apucat şi să se zbată, vedea jos de tot luminiţele pămîntului, iar el zbura sus în văzduh, la o înălţime ameţitoare, ca în cele mai groaznice coşmaruri, ţinut de gulerul paltonului. Începu să strige disperat: „Oi, vei, ajută-mă, Doamne!”.
- Stai, omule, îl mustră o voce baritonală, foarte melodioasă. Eu sînt îngerul Ariel, îngerul morţii.
- Chiar îngerul Ariel?, întrebă el.
- Da, şi nu te mai zbate aşa, că se poate rupe paltonul şi să cazi… Nu-ţi dai seama?
- Am murit? Mă duci în cer? - mai întrebă Haimală cu vocea pierită.
- Nu fi copilăros. N-ai murit deloc, cum să mori dacă nu ţi-a venit sorocul? Te-am ridicat numai ca să nu te mănînce lupii.
- N-am ştiut că îngerul Ariel salvează oameni…
- N-ai ştiut? Uite că acum ştii; şi vocea plină a îngerului se rupse o clipă ca la cîntăreţii care dau chix şi se subţie ca a unui copil, iar Haimală, cu urechea lui formidabilă, părea să ştie a cărui copil era vocea aceea. Apoi îngerul adăugă:
- Acum putem coborî, nu mai e nici o primejdie, cîinii au alungat lupii.
Haimală simţi cum coboară, văzu luminiţele…

Gata

Acesta a fost volumul "Misterul persistă" de H. Salem. Mulţumesc tuturor celor care au citit poemele. De-acum încolo, voi posta, din cînd în cînd, cîte o povestire sau un fragment de roman. Chiar începînd de azi.

NU MI-E RUŞINE SĂ SPUN

Nu mi-e ruşine s-o spun
Sunt nebun.
Ce e rău în asta?
Da, nu fac pe nebunul,
Chiar sunt
Nu, nu vă înşelaţi
Sunt autentic
Nu sunt normal
Deşi nu susţin
Că sunt Napoleon
Nici nu susţin că am fundul de
Sticlă
Mă aşez pe scaun
Fără frică.
Nici nu trag după
Mine un galoş sau o tinichea
Nici nu mă cred
Coş de rufe murdare,
La mine-i mai grav
Mă cred eu.
Şi măcar de-aş şti cine sunt.
Din cauza asta nimeni nu se miră
La toate testele răspund normal
Sunt eu
Chiar când mi-am ieşit din piele
Şi umblu fără ea
Şi chiar atunci când
mi se atârnă o tinichea
Tot eu sunt
De la un timp
Se întâmplă un lucru ciudat
Când spun că sunt eu
Vor să mă lege
Zic că sunt nebun de legat,
Ce naiba, nu mai
ştiu cum mă cheamă?
Nebun, nebun, dar
sunt sigur că am
răspuns cum trebuie
Sau n-am răspuns?
Poate am răspuns prost
Te pomeneşti că sunt altul
În rest, mă simt bine
Şi nu mi-e ruşine s-o spun
Sunt nebun.
Şi nu ştiu unde să mă pun.

VREJUL

Nu-ţi ieşi din pepeni
De ce să ieşi dintre bunii tăi pepeni?
Mai bine rămâi aici
Unde să pleci?
Între dovlecei?
Ce rost are?
Nu-i cunoşti
Sunt şi cam zevzeci
Nu-ţi ieşi din harbuji
Stai între ei
Între credincioşii tăi
Că te păzesc de rele
Ei sunt îngerii tăi păzitori
Şi pepenii au îngeri
Au şi diavoli
Vai de capul lor
Când intră dracii în pepeni
Înnebunesc de-a binelea
Încep să joace în vrej
Să scoată limba
Să pocnească, să explodeze
Să te ferească sfântu’
Când îşi ies din pepeni
Stai pitit între pepeni
Dacă ţi-e incomod
Fă-ţi un culcuş
Cu un boşar drept pernă
Visezi frumos
Dormi neîntors
Nu-ţi ieşi din pepeni
Tot la ei ajungi.

OGLINZI

Luăm masa de trei ori pe zi
De alte trei ori ne ia ea pe noi
Exact ca în scrânciob
Când eşti sus
Te uiţi în jos
Când eşti jos
Te uiţi spre cer.
Noroc că există oglinda
Ce ne-am fi făcut
De n-ar fi fost inventată?
Am fi rămas în pom
Daţi-i o oglindă maimuţei
Şi devine om.
Avem noroc de oglinzi
Cea mai mare e cerul
În care
Ne vedem albaştri
Şi nemărginiţi
Împodobiţi în păr cu stele verzi
Lună nebună
Şi soare candriu
Cu steaua polară în frunte
Ca un punct cochet.
Altă oglindă e marea.
Oceanul ne deformează puţin
Prea e imens
Ne umflă
Ne face groteşti
Ne augmentează
În asemenea hal
Încât ne dă vedenii
Halucinăm,
Ne credem uriaşi
Ne îmbăţoşăm
Ne-o luăm în cap
Facem paşi de uriaşi
Necugetaţi
Şi uneori ne înecăm
De atâta măreţie.
Există şi o oglindă neştiută
Cea mai mare
Imensă, infinită
Ea e ultima salvare
Cînd ajungi cu nava
La margine de lume
La graniţa cu anti-lume
Pe fâşia arată
Pe vidul nimănui
Te vezi pe tine
Îl vezi pe anti-tu
Nu râde, există
E viu
Nu e nălucirea
Din oglindă
Nu te sfătuiesc
Să procedezi
Ca Alice
Să încerci să intri direct
În oglindă
Pentru că nu poţi
Să intri în anti-tu
Şi nici el în tine.

ÎN INFERN

În infern
Atunci când
Thanatos zeul mânios
O să vă desprindă
Umbra cu sabia lui cea neagră
Rămâi calm
Nu te speria
De abia atunci o să afli cum stai
Şi nu te mira
Dacă umbra imediat cum scapă
Îşi pune mâinile pe şold
Îţi dă cu tifla
Te-njură de mamă
Se scrânteşte
Nu vrea să mai ştie de tine
Te batjocoreşte
Sau te ia chiar la bătaie
Şi te acuză nebuna
C-a fost legată o viaţă întreagă
De nimic
Că nici nu ţi-a păsat de ea
Niciodată nu te-ai uitat în spate
N-ai consultat-o
Ai iubit fără s-o întrebi şi pe ea
Dacă-i convine partenera
Nu te-ai gândit că şi ele
Trebuie să se iubească
Dacă nu se urăsc
Nu te-ai întrebat când o sărutai
Ce face umbra cum se simte
Dacă nu cumva ea suferă
E melancolică
Dacă nu tânjeşte după alta
Şi de atâtea ori
Când ai dat din cap
Aprobând totul
Ca un bolnav de Parkinson
Nu te-ai întrebat
Că poate ea altă părere
Poate nu votează pro
Nici n-ai luat-o în seamă
Şi acum astea toate
Ţi le strigă în faţă
Ca o bezmetică
Te face de două parale
Că şi-a ratat viaţa
Făcând pe paiaţa
La toate acestea tu rămâi calm
Cum ai fost şi până acum
Demn, liniştit şi rece
Gândeşte-te doar
Şi asta trece
Fii generos
Şi la despărţire
Arată-te superior
Şi strigă să audă toată lumea
Şi luntraşul
Şi cerberul ce te aşteaptă
Cu trei boturi înfiorătoare
Adio, dragă umbră
Nu fii supărată
Supărarea face rău la ficat
Şi la fiere
Încearcă cu miere!

SALA DE TEATRU

Când vreau să-mi văd nasul sau ochii
Mă uit în oglindă
Dar Eul?
Cum să-l surprind?
Dacă-l privesc
Imediat mă întreb;
Dar cine priveşte?
Şi cine-i privit?
Care-i veritabil?
Sunt doi?
Unul în sală
Altul pe scenă?
Nu se poate, îmi zic
Doar eu
Sunt unic.
Dar asta cine a zis?
Primul tace, al doilea citeşte programul de sală!
Al treilea?
S-a aşezat şi el în sală?
La parter?
Avem acum doi spectatori
Şi un actor
Şi cine constată?
Cine-i contabil?
Cine socoteşte pe abac?
Tot eu
Al patrulea
Acum ce mă fac?
Cât mă desfac?
Sunt făcut din bucăţi?
Mă divid la infinit?
Dar actorului pe scenă
Cine-i dă replica?
Cine-l contrazice?
Cine râde de el?
Cine se desolidarizează?
Cine fumează?
Cine-l condamnă?
Doamne, nu mă mai opresc?
Nu mai pot socoti
S-a umplut întreaga scenă
Şi întreaga sală
Şi parterul şi lojile
Iar la galerie-i o gălăgie infernală
Bat din picioare
Aplaudă, aruncă cu ouă clocite
Se aud proteste
Orchestra se acordează
Numai eu nu mă acord
Şi nu mă mai suport
Credeam într-un singur Eu
Eram monogam
Şi acum mă pomenesc
Că Eul meu e un colectiv lărgit de conducere
Cu număr nelimitat
Orice hotărâre
Se ia după dezbateri furtunoase
Şi mare scandal
S-a răsturnat şi masa prezidiului
Şi toate scaunele
Şi toţi indivizii au zburat pe fereastră
Într-o bătaie ca-n şapte păcate
Dar pe ultimul cine l-a aruncat?
Iar o iau de la început
Hai, Belzebut
Nu te ascunde
Ţi-am prins coada
O leg de pat
Aşa în sfârşit o s-adorm
Fără cloroform
Hai, Morfeu, fă-ţi datoria
Ăsta cine mai e?
M-am prostit
Ăsta slavă domnului
Nu face parte din Eu
E doar
Un zeu.

POET UNIVERSAL

Marele poet universal
Nu-i mulţumit niciodată
Suferă mereu
Că nu e îndeajuns de recitat
Deoarece pe glob
Mai există milioane de analfabeţi
Ce nu pot să-l citească
De ce nu se grăbeşte U.N.E.S.C.O
Ce face?
Nu se gândeşte
Că toţi aceşti bieţi oameni
Suferă adânc?
O suferinţă şi mai mare, secretă
Îl macină
Şi îl treieră
N-au cum să-l cunoască
Să-l admire
Nici morţii din cimitire
Toţi moşii şi strămoşii
Şi încă ceva
Ce folos că a primit Premiul Nobel
Dacă astronomii nu se grăbesc deloc
Să descopere în univers
Alte stele cu fiinţe raţionale alfabete
Dacă doamne fereşte, se petrece vreun cataclism
Natural
Şi Terra dispare
Înainte ca extratereştrii
Să-l aibă
În manualele şcolare?
De aceea spun
Nu-i bine să fii universal
Te simţi ca un spital
Dragi copii şi oameni mari
Nu-i invidiaţi
Pe poeţii
Colosali.

UMERI ŞLEFUIŢI

În viaţă trebuie să ai umeri solizi
Să ai pe ce să te bată
Să se îmbine bine
Când mergi umăr la umăr
Să nu se desfacă
În marş
Un doi
Nu număra mai mult
Ajunge pân-la doi
Opreşte-te
Să nu treci de doi
Celelalte cifre sunt riscante
Ca nişte bacante
Mult prea luxuriante
Şi cântă
Ce ţi se cântă
Şi dansează
Ce ţi se dansează
Şi brodează
Ce ţi se brodează
Şi iubeşte
Ce ţi se iubeşte
Şi oftează
Ce ţi se oftează.

Crucea de piatră

Întrerup puţin publicarea poeziilor, pentru a vă oferi o povestire, de fapt un fragment dintr-un roman inedit al lui H. Salem.

Cînd a împlinit 14 ani şi a văzut-o pe Jana, o fătucă de 16 ani din Cruce, cu un corp superb, aproape goală, stînd în faţa porţii unei case de toleranţă, doar cu nişte chiloţi negri pe ea, a tresărit văzîndu-i trupul şi a rămas înmărmurit pe trotuar, tot privind şi nevenindu-i să-şi dezlipească ochii de la ea, în timp ce ea discuta mai mult prin gesturi cu un posibil client (un ţigan), aflat chiar lîngă Herş. Îl întreba prin semne dacă ştie să cînte la vioară, imitînd mişcările arcuşului, în timp ce sînii grei i se înălţau în ritmul mîinilor. Şi-n timp ce se holba la ea nu se gîndea nici o clipă ce corp putea să aibă Stela, care era prietena lui şi, culmea ironiei, locuia într-o căsuţă de pe Aristide Virunca, lipită de Crucea de Piatră, pe care o săruta pe obraji sau o ţinea de mînă, dar nu i se părea că acesta este un act legat de sex, mai mult, nici nu-i trecea prin cap.
Şi mai tîrziu, după cîteva luni, cînd s-a dus cu Gelu la Jana şi după ce i-a dat 15 lei, în timp ce se săvîrşea actul acela complet necunoscut pentru el şi după aceea nu s–a gîndit nici o clipă că prin asta o trăda pe Stela cu ceva, că ar privi-o pe ea în vreun fel sau că ar trebui să-i spună sau să-i ascundă chestiunea aceasta.
A rămas un mare mister pentru el, de unde a ştiut atunci, în clipa cînd a rămas singur în cameră cu Jana şi şi-a scos de pe el chiloţii ce trebuie să facă. Avea atunci gînduri confuze şi o dorinţă, dar nu ştia exact în ce constă această dorinţă şi unde se localizează, avea impresia că e în tot corpul şi cînd ea i-a spus zîmbind să se dezbrace, el s-a dezbrăcat supus, deşi era foarte pudic şi pentru nimic în lume în alte împrejurări n-ar fi admis să se despoaie în faţa unei femei, de ce acum s-a dezbrăcat rapid, supus, continuînd aceeaşi stare de perplexitate. Apoi ea a luat poziţia necesară şi l-a invitat să vină deasupra ei şi atuncea el a ştiut ce trebuie să facă, deşi nimeni nu i-a spus înainte, nici un prieten nu i-a descris comportarea, nici nu ştia în ce constă actul sexual, nici nu ştia în clipa aceea că de fapt săvîrşeşte actul sexual. Simţea că e ceva ce trebuie făcut, îi plăcea, dar nu foarte tare, nu aşa cum avea să-i placă mai tîrziu, pentru că era puţin inhibat, puţin prea curios de ce trebuie să urmeze, îl uimea totul, poziţia picioarelor ei, faptul că-l lăsa să se urce pe ea, continua să stea deasupra Janei, care-l îndemna “Hai, dă-i înainte”. El zîmbea, nu ştia ce trebuie să se întîmple, cînd urma să se termine asta, chiar la un moment dat el a întrebat-o pe Jana “mai dau, mai dau?”, iar ea a început să rîdă: “Sigur că da, pînă o să vezi că se termină”. Totul era foarte plăcut, îi plăcea Jana, o mîngîia tot timpul, dar nu ştia de ce şi chiar i se părea caraghios şi ciudat încotro se duceau mîinile sale dar probabil ele ştiau ce făceau şi la urmă de tot a simţit ceva deosebit, o descărcare, s-a umplut foarte tare de plăcere, iar după aceea o uşurare. A stat şi a aşteptat neştiind ce să mai facă, iar ea i-a spus: “Ei, acum gata, ai terminat, să-ţi fie de bine” zise ea. “Ai văzut, ţi-a plăcut? Ai fost dezvirginat!”
Iar toate acestea i-au făcut mare plăcere, după aceea a simţit o mare mîndrie, stupid, s-a simţit mult mai bărbat, dar totul i s-a părut apoi, la rece, absurd, greţos şi chiar scîrbos, uimindu-l cel mai mult că pentru acest act atît el cît şi ea au folosit organe atît de… atît de ruşinoase. Dar cînd a reîntîlnit-o pe Stela, n-a avut deloc impresia că s-ar fi schimbat ceva între ei şi tot de mînă a ţinut-o şi tot pe obraz a sărutat-o la “gajuri”. Nici prin minte nu i-a trecut că ar fi putut face cu Stela ce a făcut cu Jana şi nici nu ar fi dorit asta. Avea o stare confuză, ar fi vrut ca Stela să-i fie soţie, dorea asta cu ardoare, atunci de ce nu făcea nici o legătură între Stela şi actul sexual, se întreba mai tîrziu? Cum putea să fie atunci atît de naiv şi de tîmpit?
În continuare, s-a dus cam o dată pe săptămână la Jana şi momentul acela cînd pleca spre Crucea de Piatră, seara de obicei – ziua n-avea curaj să se ducă şi oricum ziua nu prea era activitate – simţea o emoţie extraordinară, simţea că înghite în gol, o excitare în tot corpul şi o plăcere extraordinară. Asta era legat de faptul că banii şi-i procura furîndu-i din şifonier, unde mama ţinea mărunţişul. Şi mama observa că dispăreau bani. O dată a întrebat cine i-a luat; Herş n-a spus nimic, iar mama, pentru că Herş era copilul ei preferat, a înţeles că el luase banii şi pentru ce. Deci cu banii aceia, 15 lei, de fiecare dată se ducea la locul atît de ademenitor, intra în curtea plină de bărbaţi şi băieţi, chiar şi oameni în vîrstă care se zgîiau la geamurile mari ca vitrinele în care erau expuse fetele şi se învîrtea o jumătate de oră sau chiar mai mult ca să se hotărască s-o cheme pe Jana, cu toate că nu era prima dată. Era extrem de timid şi de emoţionat. Şi-n afară de asta, îi plăcea să stea şi să privească. Şi cînd sta pînă se hotăra s-o cheme, o vedea că pleacă, chemată de altul şi ea la fel de goală şi de majestuoasă, fără grabă, mîndră că iar a fost ea aleasă.
Iar el nici nu suferea din cauza acesta şi nici nu i se părea nimic ciudat. I se părea firesc pentru că aşa fusese obişnuit. Şi aştepta ca ea să se întoarcă, pentru ca în sfîrşit să-i poată face semn cu degetul şi să se ducă cu ea în cameră. De altfel, ea nu-i acorda nici o atenţie deosebită, pentru că primea 10-15 bărbaţi pe zi şi nu putea să-i ţină minte pe toţi şi oricum n-avea vreme să-i ţină de vorbă pentru că în timp ce ea se afla în cameră cu Herş, alte “colege” băteau în uşă şi strigau “Hai, mai repede, ce faci acolo, dă din fund mai repede, că eu aştept la …”. Şi toate astea nu i se păreau destul de triviale, destul de vulgare cum ar fi trebuit sa i se pară şi continua s-o dorească pe Jana şi în zilele cînd ea nu era la lucru, pentru că ea fiind măritată (un caz rarisim cînd o curvă avea bărbat oficial), bărbatul ei o ţinea acasă în unele zile şi atunci Herş se învîrtea ca un leu prin curte aşteptînd ca ea să apară şi dacă nu apărea, după 2-3 ore pornea să colinde celelalte case şi pleca pînă la urmă la cameră cu alta, dar fără să-l părăsească părerea de rău că n-o găsise pe Jana şi cu aceea, în timp ce se dezbrăca, întreba de Jana, ce-i cu Jana, de ce n-a venit ş.a.m.d şi fata rîdea de el, că e îndrăgostit de Jana, dar nici vorbă de dragoste, el era îndrăgostit de Stela. La el dragostea însemna cu totul altceva. Am mai spus că sistemul lui de automulţumire şi vocea aceea, a doua, interioară, nu funcţionau întotdeauna. Îşi dădea seama ce dezastru ar fi fost ca în timp ce se culca cu Jana să înceapă să funcţioneze a doua voce, să comenteze, acum e bine, sau e rău, acum îmi place. Dar în ce hal ar fi putut să arate o asemenea împreunare. Noroc că natura avea grijă să pună mîna pe gura vocii şi s-o reducă la tăcere, ca totul să decurgă normal. Herş nu înţelegea cum de s-a lăsat el aşa de uşor convins de Gelu să meargă împreună în Cruce, să se ducă la femei, adică, mai ales că el nu ştia nimic, de ce trebuia să meargă acolo şi Gelu nu era în stare să-i explice sau nu dorea să-i explice. “Ai să vezi, mă, e grozav, o să-ţi placă, o să te rogi de mine să te mai duc o dată!” Poate că la asta a contribuit imaginea aceea ce i-a rămas întipărită pe retină, în clipa aceea cînd a văzut-o pentru prima dată pe Jana goală în plină zi, discutînd cu violonistul acela pe trotuar. Sau era o dorinţă ascunsă în el, ceva, o voce fără cuvinte care-i spunea că trebuie să se ducă. “De ce?” Şi de ce într-un loc atît de rău famat?. În care existau şi pericole, pentru că auzise că se pot căpăta şi boli groaznice, le spusese profesorul lor de igienă şi cu toate astea s-a dus. Dar de ce s-a dus, el care era un tip atît de prudent, fricos şi care avea în interior o voce atît de autoritară care-l ţinea în frîu, îi controla fiecare mişcare, cum de a tăcut vocea aceea şi l-a lăsat să se ducă într-un asemenea loc şi încă noaptea, într-o lume total necunoscută, în nişte case care arătau îngrozitor, totul ar fi trebuit să-l îndepărteze şi cu toate astea s-a dus parcă tras de o forţă pe care n-o înţelegea. Şi acolo Gelu s-a purtat cu foarte mult tact, ca o mamă grijulie. Adică, în primul rînd, s-a dus el la Jana, a intrat chiar în camera vitrină, era foarte îndrăzneţ, Herş n-a îndrăznit niciodată, nici mai tîrziu, să intre acolo peste fete, madamă şi peşti, şi a început să-i şoptească la ureche, să glumească, să-i spună c-o place cineva, în timp ce Herş urmărea scena din curte, cu inima bătînd nebuneşte de emoţie şi de speranţă, dar ce fel de speranţă? Habar n-avea. Gelu era un tip care ştia să se descurce, să vorbească, bun de gură şi tot îi şoptea şi l-a un moment dat l-a arătat cu degetul pe Herş, care stătea în curte, în întuneric, spunîndu-i probabil că e vorba de un puşti care n-a fost în viaţa lui la femei şi că trebuie dezvirginat. Jana rîdea de se prăpădea şi dădea din cap şi pînă la urmă Gelu a dus-o afară, la Herş şi fără să scoată o vorbă ea a luat-o înainte spre fundul curţii şi el s-a luat după ea, deşi Gelu nici nu i-a mai spus să se ducă după ea. Şi a urmat ceea ce ştim. Însă toate acestea sunt un mister, spune Herş. Totul e făcu ca să mi se pară firesc. Trebuie să fiu foarte atent ca să-mi dau seama cînd de fapt nu e chiar firesc şi că toată viaţa mea nu e chiar firească aşa cum mi se pare. “Aici este o cursă. Cineva mă induce în eroare, cineva mă face să cred că aşa trebuie să fie, pentru că aşa a stabilit el. Dacă există un el.” În timp ce rîdea şi glumea cu Jana, Gelu punea mîna ba pe umărul ei gol, ba pe sînii ei superbi, ba pe picior, fără să se jeneze de celelalte fete şi de peşti şi de privitori. Totul i se părea firesc lui Herş. Dacă în momentul cînd a deschis ochii prima oară, adică în momentul cînd a căpătat conştiinţă de sine, ar fi văzut intrînd nu o femeie cu două braţe şi două picioare, ci o fiinţă cu şase capete, un balaur sau o balaură şi cu opt picioare tot i s-ar fi părut firesc şi în acel caz şi atunci ar fi spus că aşa e normal şi că aşa trebuie să fie şi chiar dacă el însuşi ar fi fost făcut aşa tot normal i s-ar fi părut şi dacă toţi ar fi fost balauri, o lume de balauri şi cu un Dumnezeu balaur, tot normal i s-ar fi părut. Dacă i s-ar fi spus că e nemuritor şi că nu va pieri niciodată, tot i s-ar fi părut firesc şi dacă n-ar fi existat două sexe diferite tot nu s-ar fi mirat, doar unul singur, dacă i s-ar fi adus la cunoştinţă că este fiul lui Rotschild şi că este foarte bogat, iar i s-ar fi părut firesc, aşa cum i se părea firesc să fie sărac. Era, exista o nedumerire în toată povestea asta.

EU

Cât de binevoitor sunt cu mine însumi
Mă dau respectuos la o parte când trec,
Îmi scot pălăria
Îmi aştern înainte covor roşu
Chem garda călare să dea onorul
Tocmesc fanfara militară
Îmi fac temele
Mă felicit
Îmi arunc bezele
Îmi fac cu ochiul, cu deochiul
Mă pup, mă autotpup
Rog lumea să facă loc
Aplaud primul dând semnalul
Conduc galeria
Îmi trimit felicitări în plic de mătase
Îmi înalţ ode
Sacrific pentru mine ditirambi şi iambi
Nimic nu e prea scump când e vorba de mine
Nimic nu-mi refuz
Când întâlnesc pe cineva în cale
Îl prind de guler îl imobilizez
Îi pun cătuşe, îl prind de perete în scoabe
Îi leg greutăţi de picioare
Ca la ocnaşii de sare
Îl ţin de nas
Îl privesc în ochi
Până-l hipnotizez
Şi când simt că nu are cum să-mi mai sape
Îi vorbesc despre mine cu-nfocare
Mă descarc pân-la suflet
Nu mă las până nu-i explic cine-i al lumii buric
Apoi plec înainte aplaudându-mă, felicitându-mă
În timp ce bietul de el
Rămâne-ncătuşat pe vecie
Şi de acum înainte ştiu sigur
Mi se-nchină numai mie, odată cu mine.

IAR PEREŢII

Vorbiţi cu pereţii
Faceţi-le confidenţe
Staţi cu ei la taclale
Măcar odată pe zi
Dacă-i neglijaţi
Se supără
Plâng şi fac igrasie
Le cade zugrăveala
Ocupaţi-vă de ei
Tapetaţi-i din când în când
Cu un gând
Dacă sunteţi consecvenţi
În curând
O să aveţi pereţi minunaţi
Nu degeaba spune proverbul
Pereţii îi ai după cum îi creşti
Te porţi frumos cu el
Te răsplăteşte
La zile festive te decorează
Te înaintează în funcţie
Cu ei nu e nevoie să vorbiţi prea tare
Nici să ţipaţi
Dacă vă vine să urlaţi
Puneţi-vă surdină
Ca la trompetă
În felul aceste urletul se transformă-n odă a bucuriei
Bucuraţi-vă odată cu pereţii
Din când în când pupaţi-i
Pudraţi-i
Nici puţin ruj nu strică
Vorbiţi cu pereţii
Au şi ei suflet
Pune-te în locul lor
Dacă te-ai fi născut perete
Ţi-ar fi plăcut să nu te ia nimeni în seamă?
Peretele e interlocutorul ideal
Te ascultă ore întregi cu răbdare
Cu simpatie
Când vede c-ai obosit
Îţi întinde şi un pahar cu apă
Pereţi, pereţi
Câtă încredere am în voi
Ştiu că n-o să mă trădaţi niciodată
Că n-o să vă schimbaţi convingerile
Nici n-o să vă reprofilaţi
Nici n-o să-mi luaţi iubita
Nici speranţele
Nici copilăria.

ÎN SUBCONŞTIENT

Am guturai în subconştient
Spune Ilf
O clipă doar
N-am fost atent
Şi m-a şi tras
Un curent
Şi acum strănut de zor
În forul meu interior
Degeaba-ncerc să mă stăpânesc
Să mă prefac să zâmbesc
Când mi-e lumea mai dragă
Tresalt şi mă scutur
De parc-aş fi înghiţit
Un flutur.
Se răceşte uşor în subconştient
Pe jos e ciment
Pereţii-s uzi de igrasie
Sau de lacrimi neplânse
Şi strânse.
Geamurile-s sparte
Şuieră turbat
Crivăţ şi alte vânturi crude
Peste tot numai cioburi
Înăuntru circulă strigoi
Albaştri şi goi
Iar peste tot numai
Puncte nevralgice
Iubiri înfrânate
Curmate în faşe
Avortate
Amintiri neserioase
Complexate
Oedip orb strigă mereu
După ajutor
Femei fără faţă cântă în cor
Jigniri înregistrate
Şi ştampilate
Tot ce-ai înghiţit o viaţă întreagă
Şi rumegi ca o vită
De asta noaptea în coşmare
Auzi mugete şi-ţi vine să ragi
Uneori urli în somn
Speriindu-ţi soţia
Ea săraca nu ştie că ai răcit în subconştient
C-ai febră mare.
Din păcate
Aici doctorii-s neputincioşi.
Degeaba iei aspirine
Şi picioarele
Le bagi în apă fierbinte
Subconştientul nu transpiră
Nu ajută nici un tratament
Nu poţi să aplici ventuze
Nici lipitori
Se umflă şi mor
Totuşi după un timp
Guturaiul trece de la sine
Ca orice guturai banal
De ce?
Că aşa vrea el.

ARIERGARDA AVANGARDEI

Eu sunt ariergarda avangardei
Am prins ultimul vagon
Ce păcat
Că e demult decuplat
Dat la reformă
Aruncat
Pe o şină moartă
Crudă soartă
Dar nu-i nimic
Aici m-am instalat
Foarte comod
Cu-un pat şi-un ibric
Şi-un burlan ce iese pe geam
Deşi sobă nu am
Scriu poezii
Cu ochii la o poză îngălbenită
Vedere de pe Coasta de Azur
Şi totul devine argintiu
Sclipeşte
Simt în nări aer sărat
Şi iahtul din poză se aiureşte
Tuşeşte
Şi-mi cere să-i prepar
Un ceai de coada şoricelului
Aţi ghicit
E un iaht pensionat
Şi mă retrag speriat
Atât sunt de disciplinat
De câte ori văd un „nu”
Mă inhib
Noaptea vagonul porneşte pe şine
Cât timp socoteşte că nu e observat
Apoi când nu mai e nici un pericol
O ia razna pe şosea
Unde dansează shimmy şi charleston
Şi bea o cafea cu o cucuvea
Eu nerăbdător
Îi cer să mă ducă
La iubita mea suprarealistă
Femeia mov
Cu gânduri violete
Şi sâni cubişti
Dansatoare minunată
Jumate vampă
Trei sferturi fată
Şi restul cravată
Dintr-o ţară gripată
A pictat-o Braque
Cu o coadă de drac
Uşor sclerozat
Altă dată nici nu m-ar fi luat în seamă
M-ar fi gonit şi de pe mal
Nu m-ar fi lăsat nici măcar
Să ascult
Orchestra de jazz
Ce cânta pe punte
Dacă i-aş fi vorbit nici nu mi-ar fi răspuns
Mi-ar fi răspuns că nu ştie româneşte
Acum vorbeşte curgător
Şi nu se mai opreşte
Îmi vine să-l omor
Cu-un topor.
Dar mi se face milă de el
Ca de orice bătrân
În fond pedeapsă mai mare
Nici nu există
Cine l-a pus să-mbătrânească
Mai am o poză „Vedere din Marienbad”
Mult mai decentă
Cel puţin ştie să tacă
Şi-ngălbeneşte frumos
Se cocârjeşte
Palatul se cocoşează
Dar să-l tai nu fumează
De câte ori vreau să privesc cerul
Dau de un drastic anunţ
Nu vă aplecaţi pe fereastră
Dimineaţa vagonul vagabond
Devine blond
Aurit de auroră
Şi atunci cuminte
Se-ntoarce între morminte
Iar eu buimac
Mă întreb
Ce să fac?

SĂ NE CĂŢĂRĂM PE PEREŢI

În momentele de bună dispoziţie
Mă caţăr pe pereţi
E o ocupaţie deconectantă şi instructivă
Mă menţine tânăr
O recomand cu căldură tuturor azilelor de bătrâni
În orele libere.
La ei toate orele sunt libere
Aici domneşte libertatea absolută a orelor
Nici o constrângere
Nici un termen, afară de unul singur.
Dar când te caţeri pe pereţi uiţi de toate
Medicamentul ideal
Mai ales noaptea
Umblaţi cu încredere pe tavan
Ca Fred Astaire
Dacă întâlneşti în drum o muscă
Dă-i întâietate
Oricum e domeniul ei
Nu strică chiar să-i faci un compliment
De pildă s-o admiri ce bine se ţine pe picioare
Agrementat cu puţin zahăr
Complimentele normale nu le înghite
I se par cum suspecte
Nu uitaţi, stă cu capul în jos.
Când stai cu capul în jos
Creierul suferă o transformare
O nouă evoluţie
Ca atunci când ne-am ridicat în două picioare
Şi am început să cântăm aleluia
Încă un sfat
Când vă căţăraţi pe pereţi
Nu vă scoateţi pantofii
Doar nu intraţi în moschee
Dacă sunteţi mahomedani tot n-are rost
Pe tavan n-o să vă întâlniţi cu Alah
El nu stă niciodată cu capul în jos
Şi nici nu bate step
Dar dacă tot sunteţi pe tavan
Nu pierdeţi ocazia şi dansaţi
Nu vă temeţi
Vecinul de sus n-o să protesteze
Şi el stă în aceeaşi poziţie
Dragii mei
Căţăraţi-vă pe pereţi cu încredere
Vă dau întâlnire
Lângă candelabru.

APE

Azi nu mă simt în apele mele
Am nimerit în ape străine
Vreau să înot
Mă scufund cu spor
Strig după ajutor.
Nu vine nimeni
Neavând încotro
Mă salvez singur.
Mă urc pe vapor
Nu se clinteşte
Stranii fenomene
Doar n-am ajuns în Bermude!
Nu-mi amintesc să fi plecat din port
Cu paşaport.
Dar, iată, deodată le recunosc
Sunt ele
Mă salută prietenoase
Acum nu înot
Zbor
Parcă aş avea motor
Ajung ceata de cetacee
Din urmă
Delfinii-şi fac cruce mare
De mirare
Iar o balenă se roagă pentru mine
Rechinu-şi pregăteşte dintele ucigaş
De mult are un dinte pe mine
Calul de mare speriat
Strigă aiurea: - Şah la regină!
Sirenele alarmate îl cheamă pe Neptun
Să-l prindă pe nebun
- A călcat legea circulaţiei – strigă ele
Noroc că Neptun le refuză
S-a spălat pe cap
Şi nu poate ieşi cu părul ud
Răceşte.
Profit de ocazie şi-i fur tridentul
E o piesă de valoare
O vând la anticar
Pe două bilete de favoare
La o zi cu soare.

Blog, ca sa fiu trendy: Eu nu am uitat

Blog, ca sa fiu trendy: Eu nu am uitat