OGLINZI

Luăm masa de trei ori pe zi
De alte trei ori ne ia ea pe noi
Exact ca în scrânciob
Când eşti sus
Te uiţi în jos
Când eşti jos
Te uiţi spre cer.
Noroc că există oglinda
Ce ne-am fi făcut
De n-ar fi fost inventată?
Am fi rămas în pom
Daţi-i o oglindă maimuţei
Şi devine om.
Avem noroc de oglinzi
Cea mai mare e cerul
În care
Ne vedem albaştri
Şi nemărginiţi
Împodobiţi în păr cu stele verzi
Lună nebună
Şi soare candriu
Cu steaua polară în frunte
Ca un punct cochet.
Altă oglindă e marea.
Oceanul ne deformează puţin
Prea e imens
Ne umflă
Ne face groteşti
Ne augmentează
În asemenea hal
Încât ne dă vedenii
Halucinăm,
Ne credem uriaşi
Ne îmbăţoşăm
Ne-o luăm în cap
Facem paşi de uriaşi
Necugetaţi
Şi uneori ne înecăm
De atâta măreţie.
Există şi o oglindă neştiută
Cea mai mare
Imensă, infinită
Ea e ultima salvare
Cînd ajungi cu nava
La margine de lume
La graniţa cu anti-lume
Pe fâşia arată
Pe vidul nimănui
Te vezi pe tine
Îl vezi pe anti-tu
Nu râde, există
E viu
Nu e nălucirea
Din oglindă
Nu te sfătuiesc
Să procedezi
Ca Alice
Să încerci să intri direct
În oglindă
Pentru că nu poţi
Să intri în anti-tu
Şi nici el în tine.

ÎN INFERN

În infern
Atunci când
Thanatos zeul mânios
O să vă desprindă
Umbra cu sabia lui cea neagră
Rămâi calm
Nu te speria
De abia atunci o să afli cum stai
Şi nu te mira
Dacă umbra imediat cum scapă
Îşi pune mâinile pe şold
Îţi dă cu tifla
Te-njură de mamă
Se scrânteşte
Nu vrea să mai ştie de tine
Te batjocoreşte
Sau te ia chiar la bătaie
Şi te acuză nebuna
C-a fost legată o viaţă întreagă
De nimic
Că nici nu ţi-a păsat de ea
Niciodată nu te-ai uitat în spate
N-ai consultat-o
Ai iubit fără s-o întrebi şi pe ea
Dacă-i convine partenera
Nu te-ai gândit că şi ele
Trebuie să se iubească
Dacă nu se urăsc
Nu te-ai întrebat când o sărutai
Ce face umbra cum se simte
Dacă nu cumva ea suferă
E melancolică
Dacă nu tânjeşte după alta
Şi de atâtea ori
Când ai dat din cap
Aprobând totul
Ca un bolnav de Parkinson
Nu te-ai întrebat
Că poate ea altă părere
Poate nu votează pro
Nici n-ai luat-o în seamă
Şi acum astea toate
Ţi le strigă în faţă
Ca o bezmetică
Te face de două parale
Că şi-a ratat viaţa
Făcând pe paiaţa
La toate acestea tu rămâi calm
Cum ai fost şi până acum
Demn, liniştit şi rece
Gândeşte-te doar
Şi asta trece
Fii generos
Şi la despărţire
Arată-te superior
Şi strigă să audă toată lumea
Şi luntraşul
Şi cerberul ce te aşteaptă
Cu trei boturi înfiorătoare
Adio, dragă umbră
Nu fii supărată
Supărarea face rău la ficat
Şi la fiere
Încearcă cu miere!

SALA DE TEATRU

Când vreau să-mi văd nasul sau ochii
Mă uit în oglindă
Dar Eul?
Cum să-l surprind?
Dacă-l privesc
Imediat mă întreb;
Dar cine priveşte?
Şi cine-i privit?
Care-i veritabil?
Sunt doi?
Unul în sală
Altul pe scenă?
Nu se poate, îmi zic
Doar eu
Sunt unic.
Dar asta cine a zis?
Primul tace, al doilea citeşte programul de sală!
Al treilea?
S-a aşezat şi el în sală?
La parter?
Avem acum doi spectatori
Şi un actor
Şi cine constată?
Cine-i contabil?
Cine socoteşte pe abac?
Tot eu
Al patrulea
Acum ce mă fac?
Cât mă desfac?
Sunt făcut din bucăţi?
Mă divid la infinit?
Dar actorului pe scenă
Cine-i dă replica?
Cine-l contrazice?
Cine râde de el?
Cine se desolidarizează?
Cine fumează?
Cine-l condamnă?
Doamne, nu mă mai opresc?
Nu mai pot socoti
S-a umplut întreaga scenă
Şi întreaga sală
Şi parterul şi lojile
Iar la galerie-i o gălăgie infernală
Bat din picioare
Aplaudă, aruncă cu ouă clocite
Se aud proteste
Orchestra se acordează
Numai eu nu mă acord
Şi nu mă mai suport
Credeam într-un singur Eu
Eram monogam
Şi acum mă pomenesc
Că Eul meu e un colectiv lărgit de conducere
Cu număr nelimitat
Orice hotărâre
Se ia după dezbateri furtunoase
Şi mare scandal
S-a răsturnat şi masa prezidiului
Şi toate scaunele
Şi toţi indivizii au zburat pe fereastră
Într-o bătaie ca-n şapte păcate
Dar pe ultimul cine l-a aruncat?
Iar o iau de la început
Hai, Belzebut
Nu te ascunde
Ţi-am prins coada
O leg de pat
Aşa în sfârşit o s-adorm
Fără cloroform
Hai, Morfeu, fă-ţi datoria
Ăsta cine mai e?
M-am prostit
Ăsta slavă domnului
Nu face parte din Eu
E doar
Un zeu.

POET UNIVERSAL

Marele poet universal
Nu-i mulţumit niciodată
Suferă mereu
Că nu e îndeajuns de recitat
Deoarece pe glob
Mai există milioane de analfabeţi
Ce nu pot să-l citească
De ce nu se grăbeşte U.N.E.S.C.O
Ce face?
Nu se gândeşte
Că toţi aceşti bieţi oameni
Suferă adânc?
O suferinţă şi mai mare, secretă
Îl macină
Şi îl treieră
N-au cum să-l cunoască
Să-l admire
Nici morţii din cimitire
Toţi moşii şi strămoşii
Şi încă ceva
Ce folos că a primit Premiul Nobel
Dacă astronomii nu se grăbesc deloc
Să descopere în univers
Alte stele cu fiinţe raţionale alfabete
Dacă doamne fereşte, se petrece vreun cataclism
Natural
Şi Terra dispare
Înainte ca extratereştrii
Să-l aibă
În manualele şcolare?
De aceea spun
Nu-i bine să fii universal
Te simţi ca un spital
Dragi copii şi oameni mari
Nu-i invidiaţi
Pe poeţii
Colosali.

UMERI ŞLEFUIŢI

În viaţă trebuie să ai umeri solizi
Să ai pe ce să te bată
Să se îmbine bine
Când mergi umăr la umăr
Să nu se desfacă
În marş
Un doi
Nu număra mai mult
Ajunge pân-la doi
Opreşte-te
Să nu treci de doi
Celelalte cifre sunt riscante
Ca nişte bacante
Mult prea luxuriante
Şi cântă
Ce ţi se cântă
Şi dansează
Ce ţi se dansează
Şi brodează
Ce ţi se brodează
Şi iubeşte
Ce ţi se iubeşte
Şi oftează
Ce ţi se oftează.

Crucea de piatră

Întrerup puţin publicarea poeziilor, pentru a vă oferi o povestire, de fapt un fragment dintr-un roman inedit al lui H. Salem.

Cînd a împlinit 14 ani şi a văzut-o pe Jana, o fătucă de 16 ani din Cruce, cu un corp superb, aproape goală, stînd în faţa porţii unei case de toleranţă, doar cu nişte chiloţi negri pe ea, a tresărit văzîndu-i trupul şi a rămas înmărmurit pe trotuar, tot privind şi nevenindu-i să-şi dezlipească ochii de la ea, în timp ce ea discuta mai mult prin gesturi cu un posibil client (un ţigan), aflat chiar lîngă Herş. Îl întreba prin semne dacă ştie să cînte la vioară, imitînd mişcările arcuşului, în timp ce sînii grei i se înălţau în ritmul mîinilor. Şi-n timp ce se holba la ea nu se gîndea nici o clipă ce corp putea să aibă Stela, care era prietena lui şi, culmea ironiei, locuia într-o căsuţă de pe Aristide Virunca, lipită de Crucea de Piatră, pe care o săruta pe obraji sau o ţinea de mînă, dar nu i se părea că acesta este un act legat de sex, mai mult, nici nu-i trecea prin cap.
Şi mai tîrziu, după cîteva luni, cînd s-a dus cu Gelu la Jana şi după ce i-a dat 15 lei, în timp ce se săvîrşea actul acela complet necunoscut pentru el şi după aceea nu s–a gîndit nici o clipă că prin asta o trăda pe Stela cu ceva, că ar privi-o pe ea în vreun fel sau că ar trebui să-i spună sau să-i ascundă chestiunea aceasta.
A rămas un mare mister pentru el, de unde a ştiut atunci, în clipa cînd a rămas singur în cameră cu Jana şi şi-a scos de pe el chiloţii ce trebuie să facă. Avea atunci gînduri confuze şi o dorinţă, dar nu ştia exact în ce constă această dorinţă şi unde se localizează, avea impresia că e în tot corpul şi cînd ea i-a spus zîmbind să se dezbrace, el s-a dezbrăcat supus, deşi era foarte pudic şi pentru nimic în lume în alte împrejurări n-ar fi admis să se despoaie în faţa unei femei, de ce acum s-a dezbrăcat rapid, supus, continuînd aceeaşi stare de perplexitate. Apoi ea a luat poziţia necesară şi l-a invitat să vină deasupra ei şi atuncea el a ştiut ce trebuie să facă, deşi nimeni nu i-a spus înainte, nici un prieten nu i-a descris comportarea, nici nu ştia în ce constă actul sexual, nici nu ştia în clipa aceea că de fapt săvîrşeşte actul sexual. Simţea că e ceva ce trebuie făcut, îi plăcea, dar nu foarte tare, nu aşa cum avea să-i placă mai tîrziu, pentru că era puţin inhibat, puţin prea curios de ce trebuie să urmeze, îl uimea totul, poziţia picioarelor ei, faptul că-l lăsa să se urce pe ea, continua să stea deasupra Janei, care-l îndemna “Hai, dă-i înainte”. El zîmbea, nu ştia ce trebuie să se întîmple, cînd urma să se termine asta, chiar la un moment dat el a întrebat-o pe Jana “mai dau, mai dau?”, iar ea a început să rîdă: “Sigur că da, pînă o să vezi că se termină”. Totul era foarte plăcut, îi plăcea Jana, o mîngîia tot timpul, dar nu ştia de ce şi chiar i se părea caraghios şi ciudat încotro se duceau mîinile sale dar probabil ele ştiau ce făceau şi la urmă de tot a simţit ceva deosebit, o descărcare, s-a umplut foarte tare de plăcere, iar după aceea o uşurare. A stat şi a aşteptat neştiind ce să mai facă, iar ea i-a spus: “Ei, acum gata, ai terminat, să-ţi fie de bine” zise ea. “Ai văzut, ţi-a plăcut? Ai fost dezvirginat!”
Iar toate acestea i-au făcut mare plăcere, după aceea a simţit o mare mîndrie, stupid, s-a simţit mult mai bărbat, dar totul i s-a părut apoi, la rece, absurd, greţos şi chiar scîrbos, uimindu-l cel mai mult că pentru acest act atît el cît şi ea au folosit organe atît de… atît de ruşinoase. Dar cînd a reîntîlnit-o pe Stela, n-a avut deloc impresia că s-ar fi schimbat ceva între ei şi tot de mînă a ţinut-o şi tot pe obraz a sărutat-o la “gajuri”. Nici prin minte nu i-a trecut că ar fi putut face cu Stela ce a făcut cu Jana şi nici nu ar fi dorit asta. Avea o stare confuză, ar fi vrut ca Stela să-i fie soţie, dorea asta cu ardoare, atunci de ce nu făcea nici o legătură între Stela şi actul sexual, se întreba mai tîrziu? Cum putea să fie atunci atît de naiv şi de tîmpit?
În continuare, s-a dus cam o dată pe săptămână la Jana şi momentul acela cînd pleca spre Crucea de Piatră, seara de obicei – ziua n-avea curaj să se ducă şi oricum ziua nu prea era activitate – simţea o emoţie extraordinară, simţea că înghite în gol, o excitare în tot corpul şi o plăcere extraordinară. Asta era legat de faptul că banii şi-i procura furîndu-i din şifonier, unde mama ţinea mărunţişul. Şi mama observa că dispăreau bani. O dată a întrebat cine i-a luat; Herş n-a spus nimic, iar mama, pentru că Herş era copilul ei preferat, a înţeles că el luase banii şi pentru ce. Deci cu banii aceia, 15 lei, de fiecare dată se ducea la locul atît de ademenitor, intra în curtea plină de bărbaţi şi băieţi, chiar şi oameni în vîrstă care se zgîiau la geamurile mari ca vitrinele în care erau expuse fetele şi se învîrtea o jumătate de oră sau chiar mai mult ca să se hotărască s-o cheme pe Jana, cu toate că nu era prima dată. Era extrem de timid şi de emoţionat. Şi-n afară de asta, îi plăcea să stea şi să privească. Şi cînd sta pînă se hotăra s-o cheme, o vedea că pleacă, chemată de altul şi ea la fel de goală şi de majestuoasă, fără grabă, mîndră că iar a fost ea aleasă.
Iar el nici nu suferea din cauza acesta şi nici nu i se părea nimic ciudat. I se părea firesc pentru că aşa fusese obişnuit. Şi aştepta ca ea să se întoarcă, pentru ca în sfîrşit să-i poată face semn cu degetul şi să se ducă cu ea în cameră. De altfel, ea nu-i acorda nici o atenţie deosebită, pentru că primea 10-15 bărbaţi pe zi şi nu putea să-i ţină minte pe toţi şi oricum n-avea vreme să-i ţină de vorbă pentru că în timp ce ea se afla în cameră cu Herş, alte “colege” băteau în uşă şi strigau “Hai, mai repede, ce faci acolo, dă din fund mai repede, că eu aştept la …”. Şi toate astea nu i se păreau destul de triviale, destul de vulgare cum ar fi trebuit sa i se pară şi continua s-o dorească pe Jana şi în zilele cînd ea nu era la lucru, pentru că ea fiind măritată (un caz rarisim cînd o curvă avea bărbat oficial), bărbatul ei o ţinea acasă în unele zile şi atunci Herş se învîrtea ca un leu prin curte aşteptînd ca ea să apară şi dacă nu apărea, după 2-3 ore pornea să colinde celelalte case şi pleca pînă la urmă la cameră cu alta, dar fără să-l părăsească părerea de rău că n-o găsise pe Jana şi cu aceea, în timp ce se dezbrăca, întreba de Jana, ce-i cu Jana, de ce n-a venit ş.a.m.d şi fata rîdea de el, că e îndrăgostit de Jana, dar nici vorbă de dragoste, el era îndrăgostit de Stela. La el dragostea însemna cu totul altceva. Am mai spus că sistemul lui de automulţumire şi vocea aceea, a doua, interioară, nu funcţionau întotdeauna. Îşi dădea seama ce dezastru ar fi fost ca în timp ce se culca cu Jana să înceapă să funcţioneze a doua voce, să comenteze, acum e bine, sau e rău, acum îmi place. Dar în ce hal ar fi putut să arate o asemenea împreunare. Noroc că natura avea grijă să pună mîna pe gura vocii şi s-o reducă la tăcere, ca totul să decurgă normal. Herş nu înţelegea cum de s-a lăsat el aşa de uşor convins de Gelu să meargă împreună în Cruce, să se ducă la femei, adică, mai ales că el nu ştia nimic, de ce trebuia să meargă acolo şi Gelu nu era în stare să-i explice sau nu dorea să-i explice. “Ai să vezi, mă, e grozav, o să-ţi placă, o să te rogi de mine să te mai duc o dată!” Poate că la asta a contribuit imaginea aceea ce i-a rămas întipărită pe retină, în clipa aceea cînd a văzut-o pentru prima dată pe Jana goală în plină zi, discutînd cu violonistul acela pe trotuar. Sau era o dorinţă ascunsă în el, ceva, o voce fără cuvinte care-i spunea că trebuie să se ducă. “De ce?” Şi de ce într-un loc atît de rău famat?. În care existau şi pericole, pentru că auzise că se pot căpăta şi boli groaznice, le spusese profesorul lor de igienă şi cu toate astea s-a dus. Dar de ce s-a dus, el care era un tip atît de prudent, fricos şi care avea în interior o voce atît de autoritară care-l ţinea în frîu, îi controla fiecare mişcare, cum de a tăcut vocea aceea şi l-a lăsat să se ducă într-un asemenea loc şi încă noaptea, într-o lume total necunoscută, în nişte case care arătau îngrozitor, totul ar fi trebuit să-l îndepărteze şi cu toate astea s-a dus parcă tras de o forţă pe care n-o înţelegea. Şi acolo Gelu s-a purtat cu foarte mult tact, ca o mamă grijulie. Adică, în primul rînd, s-a dus el la Jana, a intrat chiar în camera vitrină, era foarte îndrăzneţ, Herş n-a îndrăznit niciodată, nici mai tîrziu, să intre acolo peste fete, madamă şi peşti, şi a început să-i şoptească la ureche, să glumească, să-i spună c-o place cineva, în timp ce Herş urmărea scena din curte, cu inima bătînd nebuneşte de emoţie şi de speranţă, dar ce fel de speranţă? Habar n-avea. Gelu era un tip care ştia să se descurce, să vorbească, bun de gură şi tot îi şoptea şi l-a un moment dat l-a arătat cu degetul pe Herş, care stătea în curte, în întuneric, spunîndu-i probabil că e vorba de un puşti care n-a fost în viaţa lui la femei şi că trebuie dezvirginat. Jana rîdea de se prăpădea şi dădea din cap şi pînă la urmă Gelu a dus-o afară, la Herş şi fără să scoată o vorbă ea a luat-o înainte spre fundul curţii şi el s-a luat după ea, deşi Gelu nici nu i-a mai spus să se ducă după ea. Şi a urmat ceea ce ştim. Însă toate acestea sunt un mister, spune Herş. Totul e făcu ca să mi se pară firesc. Trebuie să fiu foarte atent ca să-mi dau seama cînd de fapt nu e chiar firesc şi că toată viaţa mea nu e chiar firească aşa cum mi se pare. “Aici este o cursă. Cineva mă induce în eroare, cineva mă face să cred că aşa trebuie să fie, pentru că aşa a stabilit el. Dacă există un el.” În timp ce rîdea şi glumea cu Jana, Gelu punea mîna ba pe umărul ei gol, ba pe sînii ei superbi, ba pe picior, fără să se jeneze de celelalte fete şi de peşti şi de privitori. Totul i se părea firesc lui Herş. Dacă în momentul cînd a deschis ochii prima oară, adică în momentul cînd a căpătat conştiinţă de sine, ar fi văzut intrînd nu o femeie cu două braţe şi două picioare, ci o fiinţă cu şase capete, un balaur sau o balaură şi cu opt picioare tot i s-ar fi părut firesc şi în acel caz şi atunci ar fi spus că aşa e normal şi că aşa trebuie să fie şi chiar dacă el însuşi ar fi fost făcut aşa tot normal i s-ar fi părut şi dacă toţi ar fi fost balauri, o lume de balauri şi cu un Dumnezeu balaur, tot normal i s-ar fi părut. Dacă i s-ar fi spus că e nemuritor şi că nu va pieri niciodată, tot i s-ar fi părut firesc şi dacă n-ar fi existat două sexe diferite tot nu s-ar fi mirat, doar unul singur, dacă i s-ar fi adus la cunoştinţă că este fiul lui Rotschild şi că este foarte bogat, iar i s-ar fi părut firesc, aşa cum i se părea firesc să fie sărac. Era, exista o nedumerire în toată povestea asta.

EU

Cât de binevoitor sunt cu mine însumi
Mă dau respectuos la o parte când trec,
Îmi scot pălăria
Îmi aştern înainte covor roşu
Chem garda călare să dea onorul
Tocmesc fanfara militară
Îmi fac temele
Mă felicit
Îmi arunc bezele
Îmi fac cu ochiul, cu deochiul
Mă pup, mă autotpup
Rog lumea să facă loc
Aplaud primul dând semnalul
Conduc galeria
Îmi trimit felicitări în plic de mătase
Îmi înalţ ode
Sacrific pentru mine ditirambi şi iambi
Nimic nu e prea scump când e vorba de mine
Nimic nu-mi refuz
Când întâlnesc pe cineva în cale
Îl prind de guler îl imobilizez
Îi pun cătuşe, îl prind de perete în scoabe
Îi leg greutăţi de picioare
Ca la ocnaşii de sare
Îl ţin de nas
Îl privesc în ochi
Până-l hipnotizez
Şi când simt că nu are cum să-mi mai sape
Îi vorbesc despre mine cu-nfocare
Mă descarc pân-la suflet
Nu mă las până nu-i explic cine-i al lumii buric
Apoi plec înainte aplaudându-mă, felicitându-mă
În timp ce bietul de el
Rămâne-ncătuşat pe vecie
Şi de acum înainte ştiu sigur
Mi se-nchină numai mie, odată cu mine.