ÎMI IESE UN PORUMBEL DIN GURĂ

Nu pot să mai deschid gura
O ţin mereu închisă
Vorbesc prin semne
Prin mugete
Şi clipiri din ochi
Pentru că de câte ori o deschid
Îmi iese un porumbel din gură
Oriunde m-aş afla
Şi încă cele mai distinse adunări
Răsuflu numai pe nări
Dacă nu sunt atent
Şi răspund unuia când mă întreabă
Îmi şi iese porumbelul
Şi dacă nu mă opresc la timp
Mă şi pomenesc cu un stol întreg
Ce zboară fâlfâind
Peste capul auditorilor
Lăsându-se pe orator sau pe întregul prezidiu
Stricând solemnitatea...
Atunci toţi sar pe mine
Dar eu cu mâna la gură
Le fac semn că nu pot să mai vorbesc
Decât dacă deschid ferestrele
Sau şi mai bine
Dacă mă lasă pe mine
Să stau lângă fereastră
Ca să poată ieşi imediat
Se votează şi în unanimitate
Se acceptă.
Iau şi eu atunci cuvântul
Şi-i văd cu nostalgie
Cum îşi iau zborul
Cu menirea lor firească
De voiajori
Spre cele şapte zări
Şi spre cele opt cercuri din iad
Unde într-o zi precis cad.