AM ÎN CAP

Am în cap
O mulţime de poezii neclare
Dar faţă de ele, n-am nici o obligaţie.
Câte una deodată se mişcă, nu ştiu cum
Şi se întrupează
Îmi apare deodată clară
Şi mă întreabă;
Ei, ce stai?
Şi eu îi dau drumul în rai.
Dar se întâmplă câteodată
Să treacă un an, doi şi zece
Fără ca vreuna să se aranjeze
Ba să le văd limpede cum se ofilesc
Şi cad gemând şi plângând
Zburând ca un gând
Fără ca eu să pot scrie un rând.
Mi se rupe inima după ele
Pentru că nu ştiu dacă
Se vor mai întoarce.
Există şi cazuri mai rare
Când nimic nu mai răsare
Nici măcar o siluetă
Nici un schelet de poezie
Creierul se linişteşte parcă de tot
Încep să vorbesc în canoane
Să trag ca şi alţii piroane
Şi să car cuminte sifoane
Să merg pe stradă fără rimă
Şi să trăiesc fără ritm
Fără să mai iubesc
Atunci zic: îmbătrânesc.