H. Salem

Despre "Cercul virtuos"

2011-07-20T01:03:00.000+03:00

Citiţi despre "Cercul virtuos"

http://www.agentiadecarte.ro/2011/07/un-roman-care-ne-dezbraca-de-prejudecati/
http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3628&editie=150
http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3484&editie=145

CERCUL VIRTUOS - ediţie necenzurată

2011-05-27T16:25:00.000+03:00

A apărut la editura Tritonic şi va fi lansat la Bookfest sîmbătă, 28 mai ora 16,30 romanul CERCUL VIRTUOS de H. Salem.
Pentru prima dată în versiunea originală!
Apărut prima dată în 1986 la editura Cartea Românească, oprit în "bun de difuzare", reapărut un an mai tîrziu cu mici modificări, după mari bătălii cu cenzura care ar fi vrut schimbări la mai fiecare pagină.

Haimală

2009-02-27T00:22:00.002+02:00

Fragment de roman (inedit)

O noapte geroasă cu lună, aşa de plină şi de mare şi de grea şi de durdulie că e gata, nu-i fie de deochi, să cadă peste casă. O lună borţoasă. „Unde s-a mai văzut una ca asta?”, se întreabă sincer mirat Haimală, beat mort, în timp ce merge pe calea Dudeşti pustie, împleticindu-se prin nămeţii îngheţaţi. „Oi, vei, ce jos s-a lăsat, vai de mine şi se loveşte de acoperiş, ce-i nebună?” Şi Haimală merge, privind uimit la luna borţoasă, mai precis la omul din lună şi îşi îndeasă mîinile mari, lungi şi roşii în buzunarele paltonului peticit şi se gheboşează şi mai mult, strîngînd umerii cît poate ca să păstreze puţina căldură ce o emana corpul său pirpiriu.
Din cînd în cînd cade, se ridică rîzînd, făcînd cu ochiul omului din lună care-i face şi el cu ochiul şi merge mai departe. Iată-l pe şoseaua Vitan. Deşi beat criţă, recunoaşte de departe căsuţa lui micuţă cu un ochi de fereastră şi se bucură că în curînd va ajunge la adăpost şi se va încălzi. În sfîrşit, o va revedea pe Rachela… Va fi, în sfîrşit, la adăpost…
Şi-n acelaşi timp simte că îngheaţă a doua oară. Cîteva namile întunecoase, vreo şapte-opt, vin spre el lătrînd, mîrîind şi scoţînd sunete înfricoşătoare.
Beţia îi piere imediat şi-şi aminteşte tulbure cuvintele Raşelei. „Dacă te atacă dulăii trebuie să rămîi nemişcat, dacă nu vrei să te sfîşie.” Dar aici, la capătul Vitanului, de unde începe cîmpul nesfîrsit, vin adeseori şi lupii. „Dar dacă nu sînt cîini? Dacă sînt lupi? Oare nici lupii nu te atacă dacă stai nemişcat? Oi, vei, Haimală, ce ne facem?”
Oricum nu avea de ales, pentru că de alergat nu era în stare să alerge chiar şi cînd era treaz, aşa că se hotărî să rămînă stană de piatră în timp ce fiarele se repezeau la el din toate părţile, încercuindu-l. Haimală simţi că i se face rău, că-l doare la inimă. Încă o clipă, două şi-l vor face ferfeniţă, îl vor sfîşia. Începu să se roage. De zăpăceală, începu o rugăciune de nuntă. „Auzi, de nuntă-mi arde mie acum!” Ce rugăciune să spună? Cîinii erau acum la jumătate de metru de el; chelălăiau, făceau spume la gură, urlau, lătrau, îşi arătau colţii, îşi încreţeau boturile, ochii lor de fiare sticleau, dar nici unul nu-l atacă. „Sînt totuşi cîini!” îşi zise Haimală uşurat, cîntînd să-şi alunge teama, pentru că ştia că fiarele atacă numai pe cei slabi şi fricoşi.
„Trebuie să am grijă să nu mă mişc”, îşi spuse el continuînd să rămînă locului, gheboşat, cu mîinile înfipte adînc în buzunarele paltonului. „Totul e să nu mă mişc. Poate cu ajutorul lui Dumnezeu scap şi de nenorocirea asta şi dacă scap îţi jur, Doamne, că nu mai pun nici o picătură de vin în gură”.
Tot era bine că bestiile acelea nu-l muşcau, nu săreau la el. Dar nici nu plecau şi nu numai că nu plecau, dar mereu se adăugau alţii; lătratul se înteţea, lătrau pe toate vocile posibile: grave, isterice, se sufocau de furie, mîrîituri lungi, horcăieli neîntrerupte ca şi cum ar fi avut strigături pe gîtlejele lor. Urechea lui sensibilă nu putea să nu observe varietatea de tonuri, de inflexiuni din vocile lor. Tot studiind vocile, se gîndea să alcătuiască un cor bun cu ei, avea şi soprane şi başi şi baritoni, şi gîndind astfel îi era mai uşor să suporte situaţia.
Lui Haimală i se părea că trecuse de acum o oră de cînd stătea aşa nemişcat, fără să-şi mai simtă picioarele, „precis că mi-au degerat degetele de la picioare, chiar dacă aş scăpa de blestemaţii ăştia tot n-aş mai putea să mă mişc, tot n-aş mai putea face un pas”. „Oricum o să cad curînd din picioare şi chiar dacă n-o să mă sfîşie ei tot deger pînă dimineaţa şi o să mă găsească mort. Trebuie neapărat să mişc picioarele, altfel sînt pierdut. Încet de tot o să încerc să mişc piciorul drept…” În clipa aceea, toată haita se repezi la el. Se opri speriat, cu piciorul ridicat în aer. „Oi, vei, cine m-a pus să mă mişc? acum cum o să stau într-un singur picior, ca o barză? Oi, vei, Haimală! Ce-am făcut? Numai să nu cad. Dacă o să cad s-a terminat cu mine. Adio, Haimală şi ce-o să facă Rachela şi copiii fără mine? Ce vor face? Poate o să le fie mai bine dacă scapă de un nenorocit ca mine. Poate dacă mor eu, o să găsească un bărbat mai bun, mai capabil. Dar cine o ia cu doi copii mici? De ce oare-mi face plăcere să mă gîndesc la moartea mea aşa de măreţ?“
Dulăii se opriră în cor, odată cu Haimală. Numai că acum erau şi mai aproape de el şi putea să le distingă clar boturile negre, colţii galbeni şi chiar să le vadă ochii injectaţi. El îi privea, ei lătrau, mîrîiau, horcăiau şi-l priveau. El îi privea, ei îl priveau. Se miră singur cînd după un timp, stînd aşa cu un picior în aer, simţi o adiere de somnolenţă. „Doamne, Haimală, nu aţipi, sper că nu vrei să adormi! Dacă adormi cazi în zăpadă şi ori te mănîncă fiarele, ori degeri”. Reuşi să îşi învingă moleşeala şi somnul şi odată cu asta simţi că-i revine starea de beţie, de plutire euforică, de nepăsare. Fapt şi mai ciudat, simţi o uşoară duioşie pentru aceşti cîini, pentru aceste făpturi nevinovate, înfrigurate, sortite să-şi petreacă noaptea în ger cu un amărît ca Haimală însuşi.
Se simţea într-un fel părtaş cu ei, apropiat de ei, coleg cu ei, o victimă alături de alte victime şi drept urmare luă hotărîrea extrem de periculoasă de a le vorbi. Nu reuşea să-şi amintească dacă era bine sau nu să te adresezi cîinilor cînd sînt înfuriaţi, dacă asta nu-i înfurie cumva şi mai tare. Dar pînă la urmă, cu orice risc, fie ce-o fi, nu mai putea suporta şi şopti, cel puţin aşa i se părea lui că şopteşte, deşi în realitate vorbea destul de tare, chiar foarte tare, dovadă că reuşi să acopere lătrăturile diversificate cu vocea lui de bas şi în mod firesc li se adresă în idiş, considerînd probabil că astfel se va face mai bine înteles, oricum româneşte nu prea ştia!
- Ce aveţi cu mine, începu el temător, cu gingăşie şi reproş. De ce lătraţi aşa de tare? Doar nu sînteţi şi voi nişte antisemiţi?
Se opri speriat; o parte din cîini se porniră să latre şi mai furios, cînd îi auziră vocea, dar cîţiva ciuliră urechile ca şi cum ar fi vrut să asculte ce spune şi niciunul nu se repezi la el. De altfel, ar fi fost de ajuns să atace unul singur ca să fie pierdut.
„Una peste alta, nu e chiar aşa de rău!” îşi zise el şi simţi cum buna dispoziţie se întoarce, la un moment dat simţi nevoia să le cînte ceva. Chicoti vesel la gîndul acesta. Gîndul era absurd şi nebunesc pentru că ştia că javrelor nu le place deloc muzica, le face să plîngă, le enervează, poate chiar să le aducă la disperare.
„Dacă o să le cînt ceva sfînt, o rugăciune veselă de Simhat Tora sau de cununie precis o să le placă, imposibil să nu le placă, sînt şi ei doar creaturile Domnului, chiar dacă sînt nişte cîini necircumcişi” îşi mai zise el, cu mintea tulburată de băutură.
Şi incepu să le cînte, întîi sfios, apoi cu convingere o rugăciune veselă de Simhat Tora, o rugăciune fericită pe care o cîntă copiii cînd ţin în mînă un steguleţ alb-albastru într-un măr roşu, pe care Haimală o cîntase şi pe cînd era copil şi cînta în corul sinagogii principale din Galaţi.
Cînta Haimală în faţa cîinilor în timp ce dinţii îi clănţăneau în gură; javrele se opriră rînd pe rînd din lătrat şi începură să urle, părînd că voiau să-l acompanieze cu un vaiet jalnic, nişte sunete lungi, aproape omeneşti, care chiar dacă nu erau prea melodioase aduceau oarecum a cîntece fără cuvinte şi poate că ar fi cîntat chiar şi cuvinte dacă ar fi ştiut măcar o boabă de ebraică. Cei mai mulţi dintre dulăi se aşezară în fund, cu boturile ridicare spre cer, spre lună, înălţînd şi ei, în felul lor, împreună cu Haimală un imn de slavă Celui de sus atît de îndurător şi al cărui nume nici un evreu habotnic nu l-ar pronunţa altundeva decît între zidurile sfinte ale unei sinagogi.
Deci, cîinii îl acompaniau jalnic şi fals. Asta-l supăra cel mai mult pe Haimală, care avea ureche absolută şi suferea fizic şi sufleteşte la fiecare notă falsă.
Apoi Haimală schimbă repertoriul. Trecu la operă. Ştia toate operele pe dinafară, toate ariile soliştilor, solistelor, ca să nu mai vorbim de părţile corului, din care făcea parte din anul 1921, cînd mînat de energica şi tînăra sa soţie venise la Bucureşti fără un ban în buzunar, doar cu cîteva boarfe, nici măcar cu un singur costum de haine ca lumea.
Cîinii nu sesizară schimbarea radicală a repertoriului lui Haimală şi continuau, ca nesimţiţi ce erau, să-l acompanieze în acelaşi fel, deşi nu putea fi vorba de vreo asemănare între melodiile religioase tărăgăante, orientale, împănate cu triluri, de Dunaevski şi ariile din operele lui Verdi, Donizetti, Puccini.
După ce mai interpretă cîteva arii de operă în faţa dulăilor ce continuau să scheaune jalnic şi să-l acompanieze aiurea, reveni la repertoriul religios, terminînd cu un cîntec evreiesc în idiş. Părîndu-i-se că dulăii s-au mai îmbunat, îndrăzni să lase jos piciorul pe care-l ţinea în aer şi să facă doi paşi. Dar picioarele degerate îl dureau atît de tare că fără să vrea scoase un ţipăt, se dezechilibră, căzu în zăpadă şi în clipa aceea întreaga haită lătrînd furioasă, scrîşnind din colţi se repezi la el, simţea de acum duhoarea din boturile dulăilor care se repeziră să muşte, se şi vedea sfîşiat, nici nu mai putea să gîndească şi să înţeleagă ce se întîmplă, pentru că în ultima clipă, cînd aştepta ca dulăii să-l muşte, fiarele se opriră deodată ciulind urechile, întreaga haită punîndu-se pe un mîrîit şi un lătrat furios, disperat, ceva cu totul nou în repertoriul lor. Îl abandonară pe Haimală şi se repeziră spre cîmpul pustiu unde luceau zeci de perechi de luminiţe verzi. Veniseră lupii. Se auzeau clar acum urletele lor sălbatice, pe care Haimală le cunoştea atît de bine.
Cîinii se repeziră în întîmpinarea duşmanilor lătrînd, lupii urlau apropiindu-se, era o adevărată hărmălaie; Haimală rămase locului, încercînd să se ridice, dar era atît de ameţit şi de speriat încît nu reuşea să se ridice în picioare. De cîteva ori reuşi să se aşeze în genunchi şi se ridica greu, dar de fiecare dată se prăbuşea înapoi şi de data asta nu-i mai venea deloc să încerce, deşi îşi dădea seama că de rezultatul acestei acţiuni depindea viaţa sa.
Se uită disperat spre fereastra casei lui. O, dacă s-ar trezi Rachela, ea doar putea să-l salveze. I se păru că vede un obraz în geamul îngheţat acoperit cu steluţe de gheaţă. Miji ochii şi recunoscu obrazul lui Herş, băiatul lui cel mare, în vîrstă de 11 ani, care se uita parcă liniştit la el.
Strigă disperat „Herş, Herş!”. Avea de ce să strige disperat, pentru că trei sau patru lupi reuşiră să treacă de cîini şi acum aleragu spre el şi cu lupii nu mai era nimic de făcut, nu putea să-l apere nici cel mai sfînt dintre cîntece. „S-a terminat cu mine, mai avu timp să gîndească. Adio Rachela, nevastă iubită, adio copii”. Şi în clipa următoare se simţi înhăţat de gulerul paltonului şi ridicat de la pămînt. De groază, leşină. Cînd îşi reveni şi deschise ochii, scoase un urlet de groază şi începu să tremure ca un apucat şi să se zbată, vedea jos de tot luminiţele pămîntului, iar el zbura sus în văzduh, la o înălţime ameţitoare, ca în cele mai groaznice coşmaruri, ţinut de gulerul paltonului. Începu să strige disperat: „Oi, vei, ajută-mă, Doamne!”.
- Stai, omule, îl mustră o voce baritonală, foarte melodioasă. Eu sînt îngerul Ariel, îngerul morţii.
- Chiar îngerul Ariel?, întrebă el.
- Da, şi nu te mai zbate aşa, că se poate rupe paltonul şi să cazi… Nu-ţi dai seama?
- Am murit? Mă duci în cer? - mai întrebă Haimală cu vocea pierită.
- Nu fi copilăros. N-ai murit deloc, cum să mori dacă nu ţi-a venit sorocul? Te-am ridicat numai ca să nu te mănînce lupii.
- N-am ştiut că îngerul Ariel salvează oameni…
- N-ai ştiut? Uite că acum ştii; şi vocea plină a îngerului se rupse o clipă ca la cîntăreţii care dau chix şi se subţie ca a unui copil, iar Haimală, cu urechea lui formidabilă, părea să ştie a cărui copil era vocea aceea. Apoi îngerul adăugă:
- Acum putem coborî, nu mai e nici o primejdie, cîinii au alungat lupii.
Haimală simţi cum coboară, văzu luminiţele…

Gata

2009-02-27T00:18:00.002+02:00

Acesta a fost volumul "Misterul persistă" de H. Salem. Mulţumesc tuturor celor care au citit poemele. De-acum încolo, voi posta, din cînd în cînd, cîte o povestire sau un fragment de roman. Chiar începînd de azi.

NU MI-E RUŞINE SĂ SPUN

2009-02-26T01:46:00.000+02:00

Nu mi-e ruşine s-o spun
Sunt nebun.
Ce e rău în asta?
Da, nu fac pe nebunul,
Chiar sunt
Nu, nu vă înşelaţi
Sunt autentic
Nu sunt normal
Deşi nu susţin
Că sunt Napoleon
Nici nu susţin că am fundul de
Sticlă
Mă aşez pe scaun
Fără frică.
Nici nu trag după
Mine un galoş sau o tinichea
Nici nu mă cred
Coş de rufe murdare,
La mine-i mai grav
Mă cred eu.
Şi măcar de-aş şti cine sunt.
Din cauza asta nimeni nu se miră
La toate testele răspund normal
Sunt eu
Chiar când mi-am ieşit din piele
Şi umblu fără ea
Şi chiar atunci când
mi se atârnă o tinichea
Tot eu sunt
De la un timp
Se întâmplă un lucru ciudat
Când spun că sunt eu
Vor să mă lege
Zic că sunt nebun de legat,
Ce naiba, nu mai
ştiu cum mă cheamă?
Nebun, nebun, dar
sunt sigur că am
răspuns cum trebuie
Sau n-am răspuns?
Poate am răspuns prost
Te pomeneşti că sunt altul
În rest, mă simt bine
Şi nu mi-e ruşine s-o spun
Sunt nebun.
Şi nu ştiu unde să mă pun.

VREJUL

2009-02-25T01:06:00.000+02:00

Nu-ţi ieşi din pepeni
De ce să ieşi dintre bunii tăi pepeni?
Mai bine rămâi aici
Unde să pleci?
Între dovlecei?
Ce rost are?
Nu-i cunoşti
Sunt şi cam zevzeci
Nu-ţi ieşi din harbuji
Stai între ei
Între credincioşii tăi
Că te păzesc de rele
Ei sunt îngerii tăi păzitori
Şi pepenii au îngeri
Au şi diavoli
Vai de capul lor
Când intră dracii în pepeni
Înnebunesc de-a binelea
Încep să joace în vrej
Să scoată limba
Să pocnească, să explodeze
Să te ferească sfântu’
Când îşi ies din pepeni
Stai pitit între pepeni
Dacă ţi-e incomod
Fă-ţi un culcuş
Cu un boşar drept pernă
Visezi frumos
Dormi neîntors
Nu-ţi ieşi din pepeni
Tot la ei ajungi.

OGLINZI

2009-02-24T00:47:00.000+02:00

Luăm masa de trei ori pe zi
De alte trei ori ne ia ea pe noi
Exact ca în scrânciob
Când eşti sus
Te uiţi în jos
Când eşti jos
Te uiţi spre cer.
Noroc că există oglinda
Ce ne-am fi făcut
De n-ar fi fost inventată?
Am fi rămas în pom
Daţi-i o oglindă maimuţei
Şi devine om.
Avem noroc de oglinzi
Cea mai mare e cerul
În care
Ne vedem albaştri
Şi nemărginiţi
Împodobiţi în păr cu stele verzi
Lună nebună
Şi soare candriu
Cu steaua polară în frunte
Ca un punct cochet.
Altă oglindă e marea.
Oceanul ne deformează puţin
Prea e imens
Ne umflă
Ne face groteşti
Ne augmentează
În asemenea hal
Încât ne dă vedenii
Halucinăm,
Ne credem uriaşi
Ne îmbăţoşăm
Ne-o luăm în cap
Facem paşi de uriaşi
Necugetaţi
Şi uneori ne înecăm
De atâta măreţie.
Există şi o oglindă neştiută
Cea mai mare
Imensă, infinită
Ea e ultima salvare
Cînd ajungi cu nava
La margine de lume
La graniţa cu anti-lume
Pe fâşia arată
Pe vidul nimănui
Te vezi pe tine
Îl vezi pe anti-tu
Nu râde, există
E viu
Nu e nălucirea
Din oglindă
Nu te sfătuiesc
Să procedezi
Ca Alice
Să încerci să intri direct
În oglindă
Pentru că nu poţi
Să intri în anti-tu
Şi nici el în tine.

ÎN INFERN

2009-02-23T02:45:00.001+02:00

În infern
Atunci când
Thanatos zeul mânios
O să vă desprindă
Umbra cu sabia lui cea neagră
Rămâi calm
Nu te speria
De abia atunci o să afli cum stai
Şi nu te mira
Dacă umbra imediat cum scapă
Îşi pune mâinile pe şold
Îţi dă cu tifla
Te-njură de mamă
Se scrânteşte
Nu vrea să mai ştie de tine
Te batjocoreşte
Sau te ia chiar la bătaie
Şi te acuză nebuna
C-a fost legată o viaţă întreagă
De nimic
Că nici nu ţi-a păsat de ea
Niciodată nu te-ai uitat în spate
N-ai consultat-o
Ai iubit fără s-o întrebi şi pe ea
Dacă-i convine partenera
Nu te-ai gândit că şi ele
Trebuie să se iubească
Dacă nu se urăsc
Nu te-ai întrebat când o sărutai
Ce face umbra cum se simte
Dacă nu cumva ea suferă
E melancolică
Dacă nu tânjeşte după alta
Şi de atâtea ori
Când ai dat din cap
Aprobând totul
Ca un bolnav de Parkinson
Nu te-ai întrebat
Că poate ea altă părere
Poate nu votează pro
Nici n-ai luat-o în seamă
Şi acum astea toate
Ţi le strigă în faţă
Ca o bezmetică
Te face de două parale
Că şi-a ratat viaţa
Făcând pe paiaţa
La toate acestea tu rămâi calm
Cum ai fost şi până acum
Demn, liniştit şi rece
Gândeşte-te doar
Şi asta trece
Fii generos
Şi la despărţire
Arată-te superior
Şi strigă să audă toată lumea
Şi luntraşul
Şi cerberul ce te aşteaptă
Cu trei boturi înfiorătoare
Adio, dragă umbră
Nu fii supărată
Supărarea face rău la ficat
Şi la fiere
Încearcă cu miere!

SALA DE TEATRU

2009-02-22T01:09:00.000+02:00

Când vreau să-mi văd nasul sau ochii
Mă uit în oglindă
Dar Eul?
Cum să-l surprind?
Dacă-l privesc
Imediat mă întreb;
Dar cine priveşte?
Şi cine-i privit?
Care-i veritabil?
Sunt doi?
Unul în sală
Altul pe scenă?
Nu se poate, îmi zic
Doar eu
Sunt unic.
Dar asta cine a zis?
Primul tace, al doilea citeşte programul de sală!
Al treilea?
S-a aşezat şi el în sală?
La parter?
Avem acum doi spectatori
Şi un actor
Şi cine constată?
Cine-i contabil?
Cine socoteşte pe abac?
Tot eu
Al patrulea
Acum ce mă fac?
Cât mă desfac?
Sunt făcut din bucăţi?
Mă divid la infinit?
Dar actorului pe scenă
Cine-i dă replica?
Cine-l contrazice?
Cine râde de el?
Cine se desolidarizează?
Cine fumează?
Cine-l condamnă?
Doamne, nu mă mai opresc?
Nu mai pot socoti
S-a umplut întreaga scenă
Şi întreaga sală
Şi parterul şi lojile
Iar la galerie-i o gălăgie infernală
Bat din picioare
Aplaudă, aruncă cu ouă clocite
Se aud proteste
Orchestra se acordează
Numai eu nu mă acord
Şi nu mă mai suport
Credeam într-un singur Eu
Eram monogam
Şi acum mă pomenesc
Că Eul meu e un colectiv lărgit de conducere
Cu număr nelimitat
Orice hotărâre
Se ia după dezbateri furtunoase
Şi mare scandal
S-a răsturnat şi masa prezidiului
Şi toate scaunele
Şi toţi indivizii au zburat pe fereastră
Într-o bătaie ca-n şapte păcate
Dar pe ultimul cine l-a aruncat?
Iar o iau de la început
Hai, Belzebut
Nu te ascunde
Ţi-am prins coada
O leg de pat
Aşa în sfârşit o s-adorm
Fără cloroform
Hai, Morfeu, fă-ţi datoria
Ăsta cine mai e?
M-am prostit
Ăsta slavă domnului
Nu face parte din Eu
E doar
Un zeu.

POET UNIVERSAL

2009-02-21T01:55:00.000+02:00

Marele poet universal
Nu-i mulţumit niciodată
Suferă mereu
Că nu e îndeajuns de recitat
Deoarece pe glob
Mai există milioane de analfabeţi
Ce nu pot să-l citească
De ce nu se grăbeşte U.N.E.S.C.O
Ce face?
Nu se gândeşte
Că toţi aceşti bieţi oameni
Suferă adânc?
O suferinţă şi mai mare, secretă
Îl macină
Şi îl treieră
N-au cum să-l cunoască
Să-l admire
Nici morţii din cimitire
Toţi moşii şi strămoşii
Şi încă ceva
Ce folos că a primit Premiul Nobel
Dacă astronomii nu se grăbesc deloc
Să descopere în univers
Alte stele cu fiinţe raţionale alfabete
Dacă doamne fereşte, se petrece vreun cataclism
Natural
Şi Terra dispare
Înainte ca extratereştrii
Să-l aibă
În manualele şcolare?
De aceea spun
Nu-i bine să fii universal
Te simţi ca un spital
Dragi copii şi oameni mari
Nu-i invidiaţi
Pe poeţii
Colosali.

UMERI ŞLEFUIŢI

2009-02-20T01:10:00.001+02:00

În viaţă trebuie să ai umeri solizi
Să ai pe ce să te bată
Să se îmbine bine
Când mergi umăr la umăr
Să nu se desfacă
În marş
Un doi
Nu număra mai mult
Ajunge pân-la doi
Opreşte-te
Să nu treci de doi
Celelalte cifre sunt riscante
Ca nişte bacante
Mult prea luxuriante
Şi cântă
Ce ţi se cântă
Şi dansează
Ce ţi se dansează
Şi brodează
Ce ţi se brodează
Şi iubeşte
Ce ţi se iubeşte
Şi oftează
Ce ţi se oftează.

Crucea de piatră

2009-02-19T01:52:00.003+02:00

Întrerup puţin publicarea poeziilor, pentru a vă oferi o povestire, de fapt un fragment dintr-un roman inedit al lui H. Salem.

Cînd a împlinit 14 ani şi a văzut-o pe Jana, o fătucă de 16 ani din Cruce, cu un corp superb, aproape goală, stînd în faţa porţii unei case de toleranţă, doar cu nişte chiloţi negri pe ea, a tresărit văzîndu-i trupul şi a rămas înmărmurit pe trotuar, tot privind şi nevenindu-i să-şi dezlipească ochii de la ea, în timp ce ea discuta mai mult prin gesturi cu un posibil client (un ţigan), aflat chiar lîngă Herş. Îl întreba prin semne dacă ştie să cînte la vioară, imitînd mişcările arcuşului, în timp ce sînii grei i se înălţau în ritmul mîinilor. Şi-n timp ce se holba la ea nu se gîndea nici o clipă ce corp putea să aibă Stela, care era prietena lui şi, culmea ironiei, locuia într-o căsuţă de pe Aristide Virunca, lipită de Crucea de Piatră, pe care o săruta pe obraji sau o ţinea de mînă, dar nu i se părea că acesta este un act legat de sex, mai mult, nici nu-i trecea prin cap.
Şi mai tîrziu, după cîteva luni, cînd s-a dus cu Gelu la Jana şi după ce i-a dat 15 lei, în timp ce se săvîrşea actul acela complet necunoscut pentru el şi după aceea nu s–a gîndit nici o clipă că prin asta o trăda pe Stela cu ceva, că ar privi-o pe ea în vreun fel sau că ar trebui să-i spună sau să-i ascundă chestiunea aceasta.
A rămas un mare mister pentru el, de unde a ştiut atunci, în clipa cînd a rămas singur în cameră cu Jana şi şi-a scos de pe el chiloţii ce trebuie să facă. Avea atunci gînduri confuze şi o dorinţă, dar nu ştia exact în ce constă această dorinţă şi unde se localizează, avea impresia că e în tot corpul şi cînd ea i-a spus zîmbind să se dezbrace, el s-a dezbrăcat supus, deşi era foarte pudic şi pentru nimic în lume în alte împrejurări n-ar fi admis să se despoaie în faţa unei femei, de ce acum s-a dezbrăcat rapid, supus, continuînd aceeaşi stare de perplexitate. Apoi ea a luat poziţia necesară şi l-a invitat să vină deasupra ei şi atuncea el a ştiut ce trebuie să facă, deşi nimeni nu i-a spus înainte, nici un prieten nu i-a descris comportarea, nici nu ştia în ce constă actul sexual, nici nu ştia în clipa aceea că de fapt săvîrşeşte actul sexual. Simţea că e ceva ce trebuie făcut, îi plăcea, dar nu foarte tare, nu aşa cum avea să-i placă mai tîrziu, pentru că era puţin inhibat, puţin prea curios de ce trebuie să urmeze, îl uimea totul, poziţia picioarelor ei, faptul că-l lăsa să se urce pe ea, continua să stea deasupra Janei, care-l îndemna “Hai, dă-i înainte”. El zîmbea, nu ştia ce trebuie să se întîmple, cînd urma să se termine asta, chiar la un moment dat el a întrebat-o pe Jana “mai dau, mai dau?”, iar ea a început să rîdă: “Sigur că da, pînă o să vezi că se termină”. Totul era foarte plăcut, îi plăcea Jana, o mîngîia tot timpul, dar nu ştia de ce şi chiar i se părea caraghios şi ciudat încotro se duceau mîinile sale dar probabil ele ştiau ce făceau şi la urmă de tot a simţit ceva deosebit, o descărcare, s-a umplut foarte tare de plăcere, iar după aceea o uşurare. A stat şi a aşteptat neştiind ce să mai facă, iar ea i-a spus: “Ei, acum gata, ai terminat, să-ţi fie de bine” zise ea. “Ai văzut, ţi-a plăcut? Ai fost dezvirginat!”
Iar toate acestea i-au făcut mare plăcere, după aceea a simţit o mare mîndrie, stupid, s-a simţit mult mai bărbat, dar totul i s-a părut apoi, la rece, absurd, greţos şi chiar scîrbos, uimindu-l cel mai mult că pentru acest act atît el cît şi ea au folosit organe atît de… atît de ruşinoase. Dar cînd a reîntîlnit-o pe Stela, n-a avut deloc impresia că s-ar fi schimbat ceva între ei şi tot de mînă a ţinut-o şi tot pe obraz a sărutat-o la “gajuri”. Nici prin minte nu i-a trecut că ar fi putut face cu Stela ce a făcut cu Jana şi nici nu ar fi dorit asta. Avea o stare confuză, ar fi vrut ca Stela să-i fie soţie, dorea asta cu ardoare, atunci de ce nu făcea nici o legătură între Stela şi actul sexual, se întreba mai tîrziu? Cum putea să fie atunci atît de naiv şi de tîmpit?
În continuare, s-a dus cam o dată pe săptămână la Jana şi momentul acela cînd pleca spre Crucea de Piatră, seara de obicei – ziua n-avea curaj să se ducă şi oricum ziua nu prea era activitate – simţea o emoţie extraordinară, simţea că înghite în gol, o excitare în tot corpul şi o plăcere extraordinară. Asta era legat de faptul că banii şi-i procura furîndu-i din şifonier, unde mama ţinea mărunţişul. Şi mama observa că dispăreau bani. O dată a întrebat cine i-a luat; Herş n-a spus nimic, iar mama, pentru că Herş era copilul ei preferat, a înţeles că el luase banii şi pentru ce. Deci cu banii aceia, 15 lei, de fiecare dată se ducea la locul atît de ademenitor, intra în curtea plină de bărbaţi şi băieţi, chiar şi oameni în vîrstă care se zgîiau la geamurile mari ca vitrinele în care erau expuse fetele şi se învîrtea o jumătate de oră sau chiar mai mult ca să se hotărască s-o cheme pe Jana, cu toate că nu era prima dată. Era extrem de timid şi de emoţionat. Şi-n afară de asta, îi plăcea să stea şi să privească. Şi cînd sta pînă se hotăra s-o cheme, o vedea că pleacă, chemată de altul şi ea la fel de goală şi de majestuoasă, fără grabă, mîndră că iar a fost ea aleasă.
Iar el nici nu suferea din cauza acesta şi nici nu i se părea nimic ciudat. I se părea firesc pentru că aşa fusese obişnuit. Şi aştepta ca ea să se întoarcă, pentru ca în sfîrşit să-i poată face semn cu degetul şi să se ducă cu ea în cameră. De altfel, ea nu-i acorda nici o atenţie deosebită, pentru că primea 10-15 bărbaţi pe zi şi nu putea să-i ţină minte pe toţi şi oricum n-avea vreme să-i ţină de vorbă pentru că în timp ce ea se afla în cameră cu Herş, alte “colege” băteau în uşă şi strigau “Hai, mai repede, ce faci acolo, dă din fund mai repede, că eu aştept la …”. Şi toate astea nu i se păreau destul de triviale, destul de vulgare cum ar fi trebuit sa i se pară şi continua s-o dorească pe Jana şi în zilele cînd ea nu era la lucru, pentru că ea fiind măritată (un caz rarisim cînd o curvă avea bărbat oficial), bărbatul ei o ţinea acasă în unele zile şi atunci Herş se învîrtea ca un leu prin curte aşteptînd ca ea să apară şi dacă nu apărea, după 2-3 ore pornea să colinde celelalte case şi pleca pînă la urmă la cameră cu alta, dar fără să-l părăsească părerea de rău că n-o găsise pe Jana şi cu aceea, în timp ce se dezbrăca, întreba de Jana, ce-i cu Jana, de ce n-a venit ş.a.m.d şi fata rîdea de el, că e îndrăgostit de Jana, dar nici vorbă de dragoste, el era îndrăgostit de Stela. La el dragostea însemna cu totul altceva. Am mai spus că sistemul lui de automulţumire şi vocea aceea, a doua, interioară, nu funcţionau întotdeauna. Îşi dădea seama ce dezastru ar fi fost ca în timp ce se culca cu Jana să înceapă să funcţioneze a doua voce, să comenteze, acum e bine, sau e rău, acum îmi place. Dar în ce hal ar fi putut să arate o asemenea împreunare. Noroc că natura avea grijă să pună mîna pe gura vocii şi s-o reducă la tăcere, ca totul să decurgă normal. Herş nu înţelegea cum de s-a lăsat el aşa de uşor convins de Gelu să meargă împreună în Cruce, să se ducă la femei, adică, mai ales că el nu ştia nimic, de ce trebuia să meargă acolo şi Gelu nu era în stare să-i explice sau nu dorea să-i explice. “Ai să vezi, mă, e grozav, o să-ţi placă, o să te rogi de mine să te mai duc o dată!” Poate că la asta a contribuit imaginea aceea ce i-a rămas întipărită pe retină, în clipa aceea cînd a văzut-o pentru prima dată pe Jana goală în plină zi, discutînd cu violonistul acela pe trotuar. Sau era o dorinţă ascunsă în el, ceva, o voce fără cuvinte care-i spunea că trebuie să se ducă. “De ce?” Şi de ce într-un loc atît de rău famat?. În care existau şi pericole, pentru că auzise că se pot căpăta şi boli groaznice, le spusese profesorul lor de igienă şi cu toate astea s-a dus. Dar de ce s-a dus, el care era un tip atît de prudent, fricos şi care avea în interior o voce atît de autoritară care-l ţinea în frîu, îi controla fiecare mişcare, cum de a tăcut vocea aceea şi l-a lăsat să se ducă într-un asemenea loc şi încă noaptea, într-o lume total necunoscută, în nişte case care arătau îngrozitor, totul ar fi trebuit să-l îndepărteze şi cu toate astea s-a dus parcă tras de o forţă pe care n-o înţelegea. Şi acolo Gelu s-a purtat cu foarte mult tact, ca o mamă grijulie. Adică, în primul rînd, s-a dus el la Jana, a intrat chiar în camera vitrină, era foarte îndrăzneţ, Herş n-a îndrăznit niciodată, nici mai tîrziu, să intre acolo peste fete, madamă şi peşti, şi a început să-i şoptească la ureche, să glumească, să-i spună c-o place cineva, în timp ce Herş urmărea scena din curte, cu inima bătînd nebuneşte de emoţie şi de speranţă, dar ce fel de speranţă? Habar n-avea. Gelu era un tip care ştia să se descurce, să vorbească, bun de gură şi tot îi şoptea şi l-a un moment dat l-a arătat cu degetul pe Herş, care stătea în curte, în întuneric, spunîndu-i probabil că e vorba de un puşti care n-a fost în viaţa lui la femei şi că trebuie dezvirginat. Jana rîdea de se prăpădea şi dădea din cap şi pînă la urmă Gelu a dus-o afară, la Herş şi fără să scoată o vorbă ea a luat-o înainte spre fundul curţii şi el s-a luat după ea, deşi Gelu nici nu i-a mai spus să se ducă după ea. Şi a urmat ceea ce ştim. Însă toate acestea sunt un mister, spune Herş. Totul e făcu ca să mi se pară firesc. Trebuie să fiu foarte atent ca să-mi dau seama cînd de fapt nu e chiar firesc şi că toată viaţa mea nu e chiar firească aşa cum mi se pare. “Aici este o cursă. Cineva mă induce în eroare, cineva mă face să cred că aşa trebuie să fie, pentru că aşa a stabilit el. Dacă există un el.” În timp ce rîdea şi glumea cu Jana, Gelu punea mîna ba pe umărul ei gol, ba pe sînii ei superbi, ba pe picior, fără să se jeneze de celelalte fete şi de peşti şi de privitori. Totul i se părea firesc lui Herş. Dacă în momentul cînd a deschis ochii prima oară, adică în momentul cînd a căpătat conştiinţă de sine, ar fi văzut intrînd nu o femeie cu două braţe şi două picioare, ci o fiinţă cu şase capete, un balaur sau o balaură şi cu opt picioare tot i s-ar fi părut firesc şi în acel caz şi atunci ar fi spus că aşa e normal şi că aşa trebuie să fie şi chiar dacă el însuşi ar fi fost făcut aşa tot normal i s-ar fi părut şi dacă toţi ar fi fost balauri, o lume de balauri şi cu un Dumnezeu balaur, tot normal i s-ar fi părut. Dacă i s-ar fi spus că e nemuritor şi că nu va pieri niciodată, tot i s-ar fi părut firesc şi dacă n-ar fi existat două sexe diferite tot nu s-ar fi mirat, doar unul singur, dacă i s-ar fi adus la cunoştinţă că este fiul lui Rotschild şi că este foarte bogat, iar i s-ar fi părut firesc, aşa cum i se părea firesc să fie sărac. Era, exista o nedumerire în toată povestea asta.

EU

2009-02-18T01:15:00.000+02:00

Cât de binevoitor sunt cu mine însumi
Mă dau respectuos la o parte când trec,
Îmi scot pălăria
Îmi aştern înainte covor roşu
Chem garda călare să dea onorul
Tocmesc fanfara militară
Îmi fac temele
Mă felicit
Îmi arunc bezele
Îmi fac cu ochiul, cu deochiul
Mă pup, mă autotpup
Rog lumea să facă loc
Aplaud primul dând semnalul
Conduc galeria
Îmi trimit felicitări în plic de mătase
Îmi înalţ ode
Sacrific pentru mine ditirambi şi iambi
Nimic nu e prea scump când e vorba de mine
Nimic nu-mi refuz
Când întâlnesc pe cineva în cale
Îl prind de guler îl imobilizez
Îi pun cătuşe, îl prind de perete în scoabe
Îi leg greutăţi de picioare
Ca la ocnaşii de sare
Îl ţin de nas
Îl privesc în ochi
Până-l hipnotizez
Şi când simt că nu are cum să-mi mai sape
Îi vorbesc despre mine cu-nfocare
Mă descarc pân-la suflet
Nu mă las până nu-i explic cine-i al lumii buric
Apoi plec înainte aplaudându-mă, felicitându-mă
În timp ce bietul de el
Rămâne-ncătuşat pe vecie
Şi de acum înainte ştiu sigur
Mi se-nchină numai mie, odată cu mine.

IAR PEREŢII

2009-02-17T01:12:00.000+02:00

Vorbiţi cu pereţii
Faceţi-le confidenţe
Staţi cu ei la taclale
Măcar odată pe zi
Dacă-i neglijaţi
Se supără
Plâng şi fac igrasie
Le cade zugrăveala
Ocupaţi-vă de ei
Tapetaţi-i din când în când
Cu un gând
Dacă sunteţi consecvenţi
În curând
O să aveţi pereţi minunaţi
Nu degeaba spune proverbul
Pereţii îi ai după cum îi creşti
Te porţi frumos cu el
Te răsplăteşte
La zile festive te decorează
Te înaintează în funcţie
Cu ei nu e nevoie să vorbiţi prea tare
Nici să ţipaţi
Dacă vă vine să urlaţi
Puneţi-vă surdină
Ca la trompetă
În felul aceste urletul se transformă-n odă a bucuriei
Bucuraţi-vă odată cu pereţii
Din când în când pupaţi-i
Pudraţi-i
Nici puţin ruj nu strică
Vorbiţi cu pereţii
Au şi ei suflet
Pune-te în locul lor
Dacă te-ai fi născut perete
Ţi-ar fi plăcut să nu te ia nimeni în seamă?
Peretele e interlocutorul ideal
Te ascultă ore întregi cu răbdare
Cu simpatie
Când vede c-ai obosit
Îţi întinde şi un pahar cu apă
Pereţi, pereţi
Câtă încredere am în voi
Ştiu că n-o să mă trădaţi niciodată
Că n-o să vă schimbaţi convingerile
Nici n-o să vă reprofilaţi
Nici n-o să-mi luaţi iubita
Nici speranţele
Nici copilăria.

ÎN SUBCONŞTIENT

2009-02-16T00:21:00.001+02:00

Am guturai în subconştient
Spune Ilf
O clipă doar
N-am fost atent
Şi m-a şi tras
Un curent
Şi acum strănut de zor
În forul meu interior
Degeaba-ncerc să mă stăpânesc
Să mă prefac să zâmbesc
Când mi-e lumea mai dragă
Tresalt şi mă scutur
De parc-aş fi înghiţit
Un flutur.
Se răceşte uşor în subconştient
Pe jos e ciment
Pereţii-s uzi de igrasie
Sau de lacrimi neplânse
Şi strânse.
Geamurile-s sparte
Şuieră turbat
Crivăţ şi alte vânturi crude
Peste tot numai cioburi
Înăuntru circulă strigoi
Albaştri şi goi
Iar peste tot numai
Puncte nevralgice
Iubiri înfrânate
Curmate în faşe
Avortate
Amintiri neserioase
Complexate
Oedip orb strigă mereu
După ajutor
Femei fără faţă cântă în cor
Jigniri înregistrate
Şi ştampilate
Tot ce-ai înghiţit o viaţă întreagă
Şi rumegi ca o vită
De asta noaptea în coşmare
Auzi mugete şi-ţi vine să ragi
Uneori urli în somn
Speriindu-ţi soţia
Ea săraca nu ştie că ai răcit în subconştient
C-ai febră mare.
Din păcate
Aici doctorii-s neputincioşi.
Degeaba iei aspirine
Şi picioarele
Le bagi în apă fierbinte
Subconştientul nu transpiră
Nu ajută nici un tratament
Nu poţi să aplici ventuze
Nici lipitori
Se umflă şi mor
Totuşi după un timp
Guturaiul trece de la sine
Ca orice guturai banal
De ce?
Că aşa vrea el.

ARIERGARDA AVANGARDEI

2009-02-15T00:54:00.001+02:00

Eu sunt ariergarda avangardei
Am prins ultimul vagon
Ce păcat
Că e demult decuplat
Dat la reformă
Aruncat
Pe o şină moartă
Crudă soartă
Dar nu-i nimic
Aici m-am instalat
Foarte comod
Cu-un pat şi-un ibric
Şi-un burlan ce iese pe geam
Deşi sobă nu am
Scriu poezii
Cu ochii la o poză îngălbenită
Vedere de pe Coasta de Azur
Şi totul devine argintiu
Sclipeşte
Simt în nări aer sărat
Şi iahtul din poză se aiureşte
Tuşeşte
Şi-mi cere să-i prepar
Un ceai de coada şoricelului
Aţi ghicit
E un iaht pensionat
Şi mă retrag speriat
Atât sunt de disciplinat
De câte ori văd un „nu”
Mă inhib
Noaptea vagonul porneşte pe şine
Cât timp socoteşte că nu e observat
Apoi când nu mai e nici un pericol
O ia razna pe şosea
Unde dansează shimmy şi charleston
Şi bea o cafea cu o cucuvea
Eu nerăbdător
Îi cer să mă ducă
La iubita mea suprarealistă
Femeia mov
Cu gânduri violete
Şi sâni cubişti
Dansatoare minunată
Jumate vampă
Trei sferturi fată
Şi restul cravată
Dintr-o ţară gripată
A pictat-o Braque
Cu o coadă de drac
Uşor sclerozat
Altă dată nici nu m-ar fi luat în seamă
M-ar fi gonit şi de pe mal
Nu m-ar fi lăsat nici măcar
Să ascult
Orchestra de jazz
Ce cânta pe punte
Dacă i-aş fi vorbit nici nu mi-ar fi răspuns
Mi-ar fi răspuns că nu ştie româneşte
Acum vorbeşte curgător
Şi nu se mai opreşte
Îmi vine să-l omor
Cu-un topor.
Dar mi se face milă de el
Ca de orice bătrân
În fond pedeapsă mai mare
Nici nu există
Cine l-a pus să-mbătrânească
Mai am o poză „Vedere din Marienbad”
Mult mai decentă
Cel puţin ştie să tacă
Şi-ngălbeneşte frumos
Se cocârjeşte
Palatul se cocoşează
Dar să-l tai nu fumează
De câte ori vreau să privesc cerul
Dau de un drastic anunţ
Nu vă aplecaţi pe fereastră
Dimineaţa vagonul vagabond
Devine blond
Aurit de auroră
Şi atunci cuminte
Se-ntoarce între morminte
Iar eu buimac
Mă întreb
Ce să fac?

SĂ NE CĂŢĂRĂM PE PEREŢI

2009-02-14T00:17:00.001+02:00

În momentele de bună dispoziţie
Mă caţăr pe pereţi
E o ocupaţie deconectantă şi instructivă
Mă menţine tânăr
O recomand cu căldură tuturor azilelor de bătrâni
În orele libere.
La ei toate orele sunt libere
Aici domneşte libertatea absolută a orelor
Nici o constrângere
Nici un termen, afară de unul singur.
Dar când te caţeri pe pereţi uiţi de toate
Medicamentul ideal
Mai ales noaptea
Umblaţi cu încredere pe tavan
Ca Fred Astaire
Dacă întâlneşti în drum o muscă
Dă-i întâietate
Oricum e domeniul ei
Nu strică chiar să-i faci un compliment
De pildă s-o admiri ce bine se ţine pe picioare
Agrementat cu puţin zahăr
Complimentele normale nu le înghite
I se par cum suspecte
Nu uitaţi, stă cu capul în jos.
Când stai cu capul în jos
Creierul suferă o transformare
O nouă evoluţie
Ca atunci când ne-am ridicat în două picioare
Şi am început să cântăm aleluia
Încă un sfat
Când vă căţăraţi pe pereţi
Nu vă scoateţi pantofii
Doar nu intraţi în moschee
Dacă sunteţi mahomedani tot n-are rost
Pe tavan n-o să vă întâlniţi cu Alah
El nu stă niciodată cu capul în jos
Şi nici nu bate step
Dar dacă tot sunteţi pe tavan
Nu pierdeţi ocazia şi dansaţi
Nu vă temeţi
Vecinul de sus n-o să protesteze
Şi el stă în aceeaşi poziţie
Dragii mei
Căţăraţi-vă pe pereţi cu încredere
Vă dau întâlnire
Lângă candelabru.

APE

2009-02-13T07:11:00.000+02:00

Azi nu mă simt în apele mele
Am nimerit în ape străine
Vreau să înot
Mă scufund cu spor
Strig după ajutor.
Nu vine nimeni
Neavând încotro
Mă salvez singur.
Mă urc pe vapor
Nu se clinteşte
Stranii fenomene
Doar n-am ajuns în Bermude!
Nu-mi amintesc să fi plecat din port
Cu paşaport.
Dar, iată, deodată le recunosc
Sunt ele
Mă salută prietenoase
Acum nu înot
Zbor
Parcă aş avea motor
Ajung ceata de cetacee
Din urmă
Delfinii-şi fac cruce mare
De mirare
Iar o balenă se roagă pentru mine
Rechinu-şi pregăteşte dintele ucigaş
De mult are un dinte pe mine
Calul de mare speriat
Strigă aiurea: - Şah la regină!
Sirenele alarmate îl cheamă pe Neptun
Să-l prindă pe nebun
- A călcat legea circulaţiei – strigă ele
Noroc că Neptun le refuză
S-a spălat pe cap
Şi nu poate ieşi cu părul ud
Răceşte.
Profit de ocazie şi-i fur tridentul
E o piesă de valoare
O vând la anticar
Pe două bilete de favoare
La o zi cu soare.

Blog, ca sa fiu trendy: Eu nu am uitat

2009-02-13T01:26:00.000+02:00

Blog, ca sa fiu trendy: Eu nu am uitat

GOLUL

2009-02-13T00:51:00.000+02:00

Simţim nevoia să umplem golul dintre noi
Cu cuvinte
Cum te apropii de un om
La mai puţin de un metru
Cum ai călcat în cercul magic din jurul lui
Cum ai trecut distanţa de fugă
Se nelinişteşte
Ca şi strămoşii lui, animalele
Care simţindu-se ameninţate
Luau poziţia de atac
Noi în loc să sfâşiem
Vorbim
În loc să fugim
Ne fixăm ochi în ochi
Pândindu-ne
Şi vorbim
Până ameţim
Jocul îţi cere să nu te opreşti
Ca să nu cazi în prăpastie
Dar ochii atavici stau în alertă
Din cauza aceasta ne suportăm atât de greu privirile
Mereu ne fug ochii într-o parte
Şi n-ai voie să te uiţi la un om
La mai puţin de un metru
Cum ai călcat în cercul magic din jurul lui
Cum ai trecut distanţa în fugă
Se nelinişteşte
Ca şi strămoşii lui, animalele
Care simţindu-se ameninţate
Luau poziţia de atac
Noi în loc să sfâşiem
Vorbim
În loc să fugim
Ne fixăm ochi în ochi
Pândindu-ne
Până ameţim
Jocul îţi cere să nu te opreşti
Ca să nu cazi în prăpastie
Dar ochii atavici stau în alertă
Din cauza aceasta ne suportăm atât de greu privirile
Mereu ne fug ochii într-o parte
Şi n-ai voie să te uiţi la un om
Fără să-i vorbeşti
Dacă-i vorbeşti însă se linişteşte
Iar femeia te lasă chiar s-o iubeşti
Dacă-i vorbeşti...

MISTERUL PERSISTĂ

2009-02-12T00:09:00.000+02:00

Misterul persistă
Degeaba mi se spune
Că nu există
Misterul persistă.
Oricum ai face
Ceva nu iese,
Nu se lipeşte,
Nu se potriveşte
Ca şi cum ai vrea
Să legi peşte de peşte
Misterul persistă.
Undeva e o şmecherie,
Cineva trişează
Joacă cu cărţi măsluite
Ne lasă mereu în speranţa
C-o să câştigăm
Cineva ne aiureşte,
Ne prosteşte,
Ne spune basme
În timp ce ne supune la cazne,
În timp ce suntem traşi pe roată
Ni se smulg unghiile
Sau suntem arşi cu fierul roşu
Ni se spune iar basmul cu cocoşu’
Şi naiba că tot îl mai credem
Şi tot sperăm
Dar misterul persistă.
Însă pe lumea cealaltă,
Unde se zvoneşte
Că lumea noastră
E cealaltă
Ni se mărturiseşte cu brutalitate
Adevărul.
Când auzim ce simplu este
Ne indignăm
Dar e prea târziu
Şi zicem
Mai bine era când misterul persista.
Dar tot o să aflăm adevărul
O să disecăm curva asta de materie
Până o să spună tot ce ştie
Iar dacă n-o să vrea
O facem piftie,
O aruncăm în aer
Cu tot pământul
Şi sistemul solar
Şi calea lactee
Până o să iasă lapte praf.
Ei, şi atunci
Să vedem
Ce o să mai spună
Până atunci însă misterul persistă.

SOMNAMBUL

2009-02-11T00:35:00.000+02:00

Or mai fi câteva poezii în capul meu
Depozitate
Dar n-am inventar
Şi n-am habar
Câte or mai fi
Ca să ştiu când în sfârşit pot,
Să mă culc pe o ureche.
Acum dorm cu faţa în sus
Şi mereu tresar
Arunc pătura de pe mine
Mă reped la hârtie şi scriu
Şi când cred c-am terminat
Iar mişcă ceva în creier
O circumvoluţiune nebună
O mahalagioaică
Probabil se ceartă cu o vecină.
Şi uite aşa cearta lor bezmetică,
Fără rost,
Mă tulbură pe mine,
Mă trezesc din somn,
Somnambul
Uneori chiar o pornesc pe acoperiş
Călcând pisicile pe coadă
În timp ce circumvoluţiunile mele
Se ceartă cu mâinile în şold.
Alteori o pornesc pe pereţi şi pe
Tavan
Ca şi cum aş fi muscă
Dac-aş putea măcar să bâzâi.

DIN CÂND ÎN CÂND

2009-02-10T01:01:00.002+02:00

Din când în când îmi place să mă felicit,
Să-mi trimit scrisori protocolare,
Să-mi trimit mici atenţii
Chiar plocoane,
Să-mi dau bacşiş,
Să mă pun bine cu mine.
Îi cumpăr şi conştiinţei
Câte un cadou
Merită şi ea săraca
Pentru câte a îndurat,
Câte a văzut
Şi câte a suportat.
O să-i cumpăr şi un parfum
Chanel sau unul mai bun;
Un parfum
Ce parfumează
Şi un tun.
Şi-l face să miroasă a mimoză
Şi a tuberoză.
Încât mirosindu-l
Îţi vine să dansezi cu el
Vals-boston
Şi să-l pupi pe gură
După ce i-ai rujat-o
În formă de inimă
Inimă de tun
Drum bun.
Îmi place să mă felicit.
Mâine la ora zece mă convoc
Să mă decorez,
Înainte de asta
O să mă avansez
Şi o să mă premiez
Cu un milion de lire sterline
Numai aşa o să mă simt bine.
Niciodată pe şine,
Niciodată pe şine.

AM ÎN CAP

2009-02-09T01:07:00.000+02:00

Am în cap
O mulţime de poezii neclare
Dar faţă de ele, n-am nici o obligaţie.
Câte una deodată se mişcă, nu ştiu cum
Şi se întrupează
Îmi apare deodată clară
Şi mă întreabă;
Ei, ce stai?
Şi eu îi dau drumul în rai.
Dar se întâmplă câteodată
Să treacă un an, doi şi zece
Fără ca vreuna să se aranjeze
Ba să le văd limpede cum se ofilesc
Şi cad gemând şi plângând
Zburând ca un gând
Fără ca eu să pot scrie un rând.
Mi se rupe inima după ele
Pentru că nu ştiu dacă
Se vor mai întoarce.
Există şi cazuri mai rare
Când nimic nu mai răsare
Nici măcar o siluetă
Nici un schelet de poezie
Creierul se linişteşte parcă de tot
Încep să vorbesc în canoane
Să trag ca şi alţii piroane
Şi să car cuminte sifoane
Să merg pe stradă fără rimă
Şi să trăiesc fără ritm
Fără să mai iubesc
Atunci zic: îmbătrânesc.

ÎMI IESE UN PORUMBEL DIN GURĂ

2009-02-08T00:31:00.000+02:00

Nu pot să mai deschid gura
O ţin mereu închisă
Vorbesc prin semne
Prin mugete
Şi clipiri din ochi
Pentru că de câte ori o deschid
Îmi iese un porumbel din gură
Oriunde m-aş afla
Şi încă cele mai distinse adunări
Răsuflu numai pe nări
Dacă nu sunt atent
Şi răspund unuia când mă întreabă
Îmi şi iese porumbelul
Şi dacă nu mă opresc la timp
Mă şi pomenesc cu un stol întreg
Ce zboară fâlfâind
Peste capul auditorilor
Lăsându-se pe orator sau pe întregul prezidiu
Stricând solemnitatea...
Atunci toţi sar pe mine
Dar eu cu mâna la gură
Le fac semn că nu pot să mai vorbesc
Decât dacă deschid ferestrele
Sau şi mai bine
Dacă mă lasă pe mine
Să stau lângă fereastră
Ca să poată ieşi imediat
Se votează şi în unanimitate
Se acceptă.
Iau şi eu atunci cuvântul
Şi-i văd cu nostalgie
Cum îşi iau zborul
Cu menirea lor firească
De voiajori
Spre cele şapte zări
Şi spre cele opt cercuri din iad
Unde într-o zi precis cad.

MAI EXISTĂ GHINIONIŞTI

2009-02-07T00:00:00.001+02:00

Nu pot să cap de ghinion
Dacă mă ascund de el sub pat
Cade patul pe mine.
Dacă mă urc în copac
Copacul începe să behăie
Să chiţcăie
Să mârâie
Să fâsâie
De parcă n-ar mai fi copac
Ci computer
Sau bere „Luther”
Vai de Luther
Ce soartă
Să facă bere din el
Mai există ghinionişti în lumea asta!
O să sparg eu ghinionul
Dacă nu mă sparge el pe mine.
Înfiinţez o asociaţie a ghinioniştilor
Dar nu vă primesc
Şi nu vă dau carnet
Decât dacă
Atunci când luaţi, în sfârşit,
O bancnotă în mână
Se transformă în râmă
În pantofi de tenis uzaţi
De şapte fraţi purtaţi
Sau într-un făraş
Ce dă din aripi
Şi scoate limba
Ca o libelulă
După ce a înghiţit
O pilulă
Fără reţetă
De la ghinionista-şefă
De servici şi papuci
Dacă-i încalţi ei se transformă
În zmeu
Şi mă răpeşte
Pe faţa nevăzută a lumii
Să nu mă mai vadă nimeni
Decât cu telescopul
De-aş putea şi eu să mă despart de mine
Vreun an-lumină...
Să mă văd prin telescop
Fără nici un autostop.

CÂNTAŢI MUSCA ŢE-ŢE!

2009-02-06T00:28:00.000+02:00

De ce să cântăm lebedele
Şi nu musca Ţe-Ţe?
Ce ne dă lebăda?
Doar gâtul lung.
În schimb doamna Ţe-Ţe
Ne dă ce-i mai scump,
Somnul
Cel dulce
De plumb
Sau din alt metal
Oricum somnul e metalic
Ca un gong
Îl loveşti
Şi te trezeşte
Ca la teatru
Sau ca la biserică
Cu clopotu’
Bat clopotele
Dar cele mai
Muzicale
Sunt cele din vis
Bing-bang
Ce delicat sună
Clopotele
Dar cui bat?
O să mă trezesc
Şi o să vă spun
Lăsaţi-mi doar musca Ţe-Ţe
Şi o pungă de tutun
Adio! Acum
Nu vorbiţi prea tare
Mergeţi în vârf de picioare
Sau de mâini
Sau de ureche
Sau de nas
Încă un pas
Mergeţi înainte
Eu stau cuminte
În pat
Cu Oblomov
Şi musca Ţe-Ţe
Cântaţi musca Ţe-Ţe!

DRAGOSTEA DE BOCITOARE

2009-02-05T00:42:00.000+02:00

Dragostea de bocitoare
Nu-i recomandabilă
Nu-i nici o afacere
E chiar riscant
Când îi declari c-o iubeşti
Ea izbucneşte în plâns
Şi se aruncă la pământ
Şi boceşte
Şi-şi rupe părul din cap
Şi strigă, unde ai plecat?
Cui m-ai lăsat!
Şi-şi rupe zdrenţele de pe ea.
Degeaba ţipi
Dragă, sunt aici!
Ea tot boceşte
Şi cerşeşte
Apoi bea toţi banii
Se îmbată
Uită totul
Nu te mai recunoaşte
A doua zi o iei de la cap
Tot mai bine-i
Cu femeia
Care-ţi râde în nas
Măcar ştie să râdă
Când te îngroapă
Fărâmă cu fărâmă...

FĂRĂ UN CĂSCAT

2009-02-04T00:35:00.001+02:00

În principiu
Toate principiile
Sunt principiale
Pe planeta „Principialia”
Din galaxia Sifonului
Universul Tirbuşonului
Dar principiile n-au mâini şi picioare
N-au organe nici butoane
Nici manşete
Nici obiele
Vai de ele, vai de ele
Hai pe planeta fără piele
Cu rucsacul în spinare
Ia-te în cârcă
De guler
Şi aruncă-te în prăpastie
Principial
Grav şi
Dorsal
Fii sobru şi măsurat
Fără nici un căscat
Fără căscat!
Scrobit
Bibilit
Stropit
Dospit
Leal
Dar grav
Şi dorsal.

MĂ UMFLĂ RÂSUL

2009-02-03T00:17:00.000+02:00

Adio! Muritori
Am ajuns cu bine în infern
Unde pe poartă scrie cu catran
„Aici te-a luat dracu”
Mă umflă râsul de bucurie
Ţineţi-mi pumnii
Cântaţi-mi un recviem
Un Te-Deum
Şi o liturghie
Dar nu vă puneţi cenuşă în cap
Mai bine mâncaţi ţap la proţap.
Despre ce-i aici
N-am voie să vă spun
Am vrut să vă scriu într-o ilustrată
Însă a fost cenzurată.
Adio muritori
Vă aştept cu onor
În zbor până în zori
Într-un picior
Pe un nor
Unde mă pup în cioc
Cu-n cocor
O, iubiţi aligatori
Vă sărut în bot pe toţi
Şi pe nepoţi!

M-AM HOTĂRÂT SĂ MĂ ADUN

2009-02-02T01:17:00.000+02:00

M-am hotărât să mă adun
Să fiu unu plus zero, adică unu (o unitate, o entitate)
Orice cifră poartă în ea adunată şi un zero
Şi noi purtăm fiecare zeroul nostru
Toată viaţa îl cărăm ca pe un om viu
Sau ca pe un cadavru
Totu-i să fii calm, să te faci că nu-l observi
Că nu-l iei în seamă
Să nu te alarmezi
Să nu intri în panică
Să-i faci din când în când cu ochiul amical
Mici bezele
Ba chiar mici cadouri
Recomandabil, câteva lavabouri
Să te pui bine cu el, să-l flatezi
Să-l lauzi ce frumoasă cravată şi-a ales
Totul e să-l anulezi ca pe un nul
Şi dacă dintr-un accident regretabil
Se lipesc de tine şi alte zerouri
Întâmpină-le cu dragoste şi devotament
Dă-le totul pe virament
Apoi când nu sunt atente
Îngroapă-le în ciment
Dacă totuşi proliferează
Ca puii gândacilor
Prinde-l pe zero şi zeroieşte-l
Până se zero
Pune ştampila grea deasupra
De plumb şi scrie:
Zero defunct
Dacă ştie să citească
Se potoleşte.

PISICI

2009-01-31T00:02:00.001+02:00

Stimaţi tovarăşi
Vă rugăm respectuos
Nu trageţi mâţa de coadă
Trageţi-o mai bine de picior
Sau de mustăţi
Sau de o ureche
Sau n-o trageţi deloc
Vă rugăm menajaţi-i
Coada
Drept mulţumire
Ea o să toarcă fericită
Şi n-o să vă mai bată la table
Gândiţi-vă şi la altceva
Trase de coadă, puse pe ambiţie, disperate
Neavând încotro
Lasă lenea deoparte
Se dau jos de pe cuptor
Se ridică pe picioarele dinapoi
Şi se pun pe evoluţie
Exact ca noi
Pisicile negre învaţă carte
Îl citesc pe Bulgakov
Şi se-ntovărăşesc cu necuratul
Iar dacă le cade coada
Suntem puşi la grea încercare
Nu mai avem de ce le trage
Chiar şi cei ce n-au tras-o niciodată
Se simt lezaţi
Pierd libertatea de opţiune
Să tragi sau să nu tragi
A fi sau a nu fi!
Tragedia va fi fatală
Fără drept de îndoială
Aşa că, stimaţi tovarăşi
Dacă vreţi să trăiţi liniştiţi
Lăsaţi mâţele în pace
Nu le trageţi de coadă
Cum ne-au tras alţii pe noi
În preglaciaţiune
Altfel ajung şi ele fiinţe superioare
Şi va trebui să prindem noi şoareci
Şi să umblăm pe acoperiş.

SACUL

2009-01-30T00:19:00.000+02:00

Suntem atât de obişnuiţi
Să avem grijă
Încât dacă odată sau de două ori în viaţă
Rămânem fără griji
Aprovizionarea fiind defectuoasă
Ne îngrijorăm
Intrăm în panică
Nu ne vine să credem
Şi imediat îngrijoraţi
Încercăm cu orice preţ să ne amintim
Vreo grijă trecută sau viitoare
Şi dacă nu ne vine niciuna în minte
Ne amintim de Coana Mare
Asta ne linişteşte
Am reintrat în normal
Nu ne-am pierdut antrenamentul
Facem în continuare
Obişnuita gimnastică de înviorare
Pieptul scos înainte
Capul sus
Nu te cocoşa
Azvârle mâinile lateral
Şi picioarele încordează
Privirea severă vitează
Mergi drept
Ca şi cum n-ai avea nimic în spinare
Poartă-te dezinvolt
Zglobiu, fă sărituri
Mici piruete
Aruncă confete
Cântă din saxofon
Cere mereu un nou ton
Dar nu uita nici o clipă
Sacul din spinare
Nimeni nu ştie de el
Nu-l vede
Doar din când în când
Scapi un oftat
Un căscat nervos
Când mănânci o mâncare grea cu sos
Sau îţi rămâne în gât vreun os.
Când mergi prea mult pe jos
Când se strigă prea tare la tine
Sau nimeni nu te mai strigă
De aceea dragi şi scumpi tovarăşi
Eminente tovarăşe de viaţă
Cu-n ochi la iubire şi altul la piaţă
Nu lăsaţi sacul niciodată
Noaptea culcaţi-vă pe el
C-altfel
Dacă rămâi fără antrenament
Şi-l laşi să zacă prea mult pe ciment
Nu poţi să-l mai ridici
Te doboară
Şi te-mbolnăveşti de hernie
Şi de muzică uşoară.

INCONŞTIENTUL

2009-01-29T00:11:00.000+02:00

Trebuie să mă lupt mereu cu subconştientul
Care nu e deloc conştient de ce face
N-are nici un pic de conştiinţă
Degeaba încerc să-i fac educaţie
Să-i ridic nivelul intelectual
Să-i aduc argumente
N-are habar
Rămâne surd ca un mărar
Încerc să-l iau cu binişorul
Că ar fi bine să iasă şi el la lumină
Că ar fi cazul să se civilizeze
Dacă are ceva de spus sau de comunicat
S-o facă organizat
Să se înscrie la cuvânt
Să spună pe faţă
Dacă-l doare ceva
Dacă suferă
Dacă-l supără atâtea refulări
Să-mi spună
Să-l ajut cu o vorbă bună
Încerc să-i trezesc ambiţia;
Cât mai are de gând să rămână „sub”
De ce nu ţine şi el să avanseze?
Să ajungă mai sus?
Cu voinţă poate ajunge oriunde.
Nu-mi răspunde
Cred că nici nu cunoaşte graiul articulat
De ce să mă mir?
E animal
Nu m-aş mira să fie şi antropofag
Dar nu mă las
Până nu-l domesticesc
Îl învăţ eu să sară prin cerc
Să-mi mănânce zahăr din mână
Să se gudure
Să meargă în două labe
Să-mi lingă mâna
- Hai, dragul meu, poftim în arenă
Nu mai face nazuri, inconştientule!
Doamne! Ce s-a întâmplat?
M-a luat în serios.
Uite-l iese
Leşin, mi-e rău
Înapoi! Înapoi!
Prea târziu fiara mă priveşte cu ochii ei galbeni
Cine m-a pus? Ajutor! Marş de aici!
Prea târziu. Rugaţi-vă pentru mine!
Mă devorează subconştientul...

DISCUŢIE DESPRE TALENT

2009-01-28T02:11:00.001+02:00

La secţia de proză
Am asistat
La o discuţie despre talent
Ca de obicei nu ştia nimeni ce este
Plutea în aer
Încercau criticii şi prozatorii vestiţi
Să-l prindă cu plase
Sărind bezmetic peste scaune şi capete
Fiecare avea impresia că l-a prins definitiv
În acul unei definiţii
Se aşeza mulţumit
Se auzeau chiar aplauze
Discuţia din ce în ce mai profundă
Ameninţând să ajungă până jos
În restaurantul Uniunii
Unde să făceau pregătiri intense
Pentru hrănirea atâtor talente
Ce nu se lăsau apucate, definite
Dar ce nu s-a încercat
Câtă hârtie de muşte n-a fost consumată
Ca să se afle odată
Ce naiba e asta, fir-ar să fie
Atâtea figuri serioase, simandicoase
Să nu fie în stare să-l prindă
Ce? E fantomă?
Abur metafizic, inefabil
Nu s-a putut nici măcar stabili
Dacă există
Unii susţineau că e doar o iluzie
Obţinută prin tehnici înalte
Filtraj, dozaj, decantare, condensare
Inteligenţă, bisturiu logic, cântar infinitesimal
S-au dat şi reţete
Din ce e făcut
Cât cuprinde din fiecare
Câtă sare
Câte flori
Câte stele
Câte culori
Şi erori
La ce fel de foc trebuie încălzit
În ce alambic
Toate astea sunt nimic
Până la urmă s-a ridicat o vrăjitoare
Din ultimul rând
Şi a lămurit totul
Dragii mei tovarăşi, a zis ea
Lumea evoluează, nimic nu stă într-un picior
După cum grăit-a Zarathustra
Eu sunt Zarathustra
Mi-am schimbat sexul
Prefer asta
Decât să-mi schimb convingerile.
Şi uite cum stă povestea.
Trăim într-o lume cu patru dimensiuni
Am învăţat deci să numărăm până la patru
Dar ce e mai evoluat nu mai încape în quadrigă
Se rupe în cinci şi în şase fără să observi
Aşa e cu muzica, poezia, toate artele
Şi dragostea adevărată
Pentru că există şi iubire rămasă în numai patru dimensiuni,
Din care cauză şchioapătă
Având o dimensiune ruptă
Sau scurtă
Toate artele, deci
Treptat trec în cinci
Unele ca la Tolstoi
Şi încă vreo doi
Trec şi în şase
În cinci sau în şase, numere magice
Se schimbă totul
Nu poţi înţelege cu patru
Ce se întâmplă în cinci
Sau în şase
Aşa-i şi cu talentul
El e în şapte
Puteţi să vorbiţi până ameţiţi
Adevărul îl ştiu numai eu
Care sunt în opt
Şi mă percepeţi acum pentru că vreau
Şi pentru că la mine, patru
Adică timpul
E un căţel credincios
Pe care când vreau
Îl întorc pe dos.
Vă salut, tovarăşi
Şi vă doresc în continuare
Spor la muncă şi să ne întâlnim în nouă (nici o aluzie la spital).

BAT CÂMPII

2009-01-27T01:33:00.001+02:00

Câteodată îmi vine să bat câmpii
De obicei
Sâmbătă noaptea la trei
O pornesc pe câmpie
La margine mă aşteaptă
Un Rolls-Royce
Ultimul tip
Un tip bine
Maşina n-are şofer
Nici nu e nevoie
Nici n-are volan
Nici bară de direcţie
Fir-ar direcţia-n puşcărie
Nici pomi nici uluci
Nici eunuci
Din tuci
Nici gâşte idioate
Numai câmpie lucie
Nudă şi pustie
Dumnezeu să mi-o ţie
Şi luna să mi-o lumineze
Să pot bate câmpii
Cât îmi vine
Cât îmi vine
Şi o iau pe câmpii
Nu-mi pasă de sunt Elysee
Să fie cât mai aiurea
Fără curea
Fără curea
Să cânt cântece şuie
Din coajă de nucă
Şi caracudă
O, mamă zăludă
Aiurea-n tramvai
Fără cai
Fără cai
Fistichie, fistichie
Fără chirie
Apoi mă-ntorc acasă
Şi în sfârşit
Cinstit, disciplinat
Bat câmpii
organizat.

LA MARGINE DE TROTINETĂ

2009-01-27T01:27:00.001+02:00

La margine de trotinetă

Cântă o fată din trompetă

Dar m-am săturat de sirene

Mai bine rămân în izmene

Vasul meu cu pânze

Merge înainte

L-am legat cu frânghii de catarg

Să n-o ia razna spre mal

La margine de trotinetă

Lângă minunata gheretă

Unde o fată frumoasă

Vinde violete

Ce-ţi învineţesc ochii

De-ţi vine să faci ca trenul

Ca iaurtul

Ca abatorul

Ca pridvorul

Ca Terry-Terry

Din ţara lui Mery

O ţară frumoasă

Cu oameni harnici muncitori

Mă uit la nori

Şi stau concret

La margine de trotinet

Să cânte cât o vrea

Sunt afon ca o vacă

Muşcată de streche

Într-o ureche

Într-o ureche

Cântaţi cât vreţi sirene

Puneţi-vă şi amplificator

Folosiţi tehnica cea mai înaltă

Mai bine lăsaţi-o baltă

Sunt surd ca un ştab

Când te primeşte în audienţă

Din înaltă clemenţă

Şi lipsă totală de vigilenţă.

File de dicţionar

2009-01-26T03:45:00.005+02:00

Cu cîţiva ani în urmă, o tînără cercertătoare de la Institutul Călinescu, Cristina Deutsch, a venit să-mi ceară informaţii despre Hary pentru Dicţionarul scriitorilor români. Am ales din articolul ei fragmentele care se referă la opera lui H.Salem.

Debutul editorial are loc în 1961 cu La poarta nr. 3, roman ce urmează modelul proletcultist impus de cerinţele literare ale epocii. În ciuda tiparului impus, personajele sunt bine conturate, nu sunt schematice aşa cum se întâmplă cu multe romane din aceeaşi categorie, H. Salem axându-se, mai degrabă, pe prezentarea unei lumi în formare decât pe demonstrarea expresă a unei teze politice. Perioada urmărită este cea imediat următoare celui de-al doilea război mondial, autorul trasând evoluţia lui Anghel Duşe, electrician la Uzinele Sineşti, în lumea muncitorească. Experienţa închisorii, implicarea în viaţa sindicatelor, peisajul politic al vremii, dar şi importanţa iubirii pentru formarea caracterului fiinţei umane sunt elementele de bază pe care se construieşte naraţiunea.

Interesul lui H. Salem pentru această tematică va fi abandonat în următoarele sale volume, acesta dedicându-se exclusiv stilului umoristic fără să cadă însă în monotonie deoarece, privită în ansamblu, opera sa se dovedeşte a fi extrem de nuanţată: „pastilele”, schiţele, povestirile şi romanele vor utiliza practic toate registrele ce se unesc sub noţiunea generică de „umor”. Umorul sec, ca în Pastile contra prostiei (1969), cel al mediilor şi al caracterelor (teatrul, lumea filmului şi a spectacolului, cea a televiziunii) ca în Vărul şarpelui cu clopoţei (1978), umorul cu conotaţii religioase şi politice (Audienţă în cer, 1983 sau Cercul virtuos, 1986), umorul negru, autoironia, satira, grotescul sunt elemente ce se îmbină armonios dând naştere unei proze cu implicaţii cu mult mai profunde decât s-ar părea la prima vedere, scopul nefiind doar cel de simplu divertisment, ci acela de a implica cititorul într-o atmosferă ludică a cărei finalitate este o fină analiză a cotidianului.

Dacă în schiţele din Pastile contra prostiei înregistrează nu doar nişte situaţii comice ci, aşa cum ni se sugerează chiar din titlu, „încearcă să extragă însăşi chintesenţa prostiei omeneşti”, în Audienţă în cer, de exemplu, situaţia se va schimba, H. Salem prefecţionându-şi şi nuanţând şi mai mult modalităţile de utilizare ale unui instrument atât de delicat cum este umorul: omul, libertatea acestuia de a gândi şi de a acţiona, definirea lui ca fiinţă umană şi nu ca element al unui angrenaj, demnitatea şi dreptul de a o conserva sunt, de fapt, punctele de interes major ale acestui autor. Profunzimea scriiturii sale ţine mai mult de intenţie decât de substanţa epică propriu-zisă; de aceea umorul se va combina, începând cu acest volum, de foarte multe ori cu science fiction-ul, dovedind o imaginaţie de-a dreptul debordantă.

Romane precum Cercul virtuos (1986), interzis imediat după apariţie, retras de pe piaţă şi reeditat sub o formă modificată tot în 1986, sau Întrerupătorul (1991) vor da adevărata valoare a operei sale şi a profunzimii, atât de greu de obţinut prin intermediul unei specii considerată facilă, cum este cea umoristică. În Cercul virtuos, Gavrilă C. Gavrilă, redactor al emisiunii de umor, ajunge în cer „fără bon” şi începe să vagabondeze studiind Iadul, Raiul, întâlnindu-se cu personaje de pe alte planete şi din alte galaxii, descoperind de fapt un spaţiu identic celui din care provine, un univers în care defectele sunt aceleaşi, birocraţia, minciunile, monotonia, plafonarea, lipsa de demnitate nefiind străine nici personajelor de aici. Întrerupătorul este un roman care va merge şi mai departe: de la o lume a adeverinţelor şi a schematizării şi birocratizării absolute se ajunge la „un grad atât de înalt de perfecţiune” încât nu se mai poate face deosebirea dintre oamenii adevăraţi şi roboţi.

Umorul negru, absurdul, autoironia, prezentarea lumii reale prin intermediul unei oglinzi ce deformează şi recompune totodată, într-o manieră caleidoscopică, îmbinarea stilurilor, imaginaţia debordantă combinată cu o schemă adesea extrem de concisă, alteori digresivă, grotescul, alternarea dintre „realitate” şi „celelalte realităţi” sunt elemente ce fac din H. Salem nu un simplu umorist, ci un autor de-a dreptul postmodern, complex şi inspirat totodată, intenţiile sale scriitoriceşti mergând mult mai departe decât se înţelege în general prin umor ca mijloc de divertisment.

Cristina Deutsch

OUL SAU GĂINA

2009-01-25T22:11:00.001+02:00

Ce a fost mai întâi
Funcţia sau omul?
Se-ntreabă de veacuri
Filozofii
Cei fără funcţii răspund
E limpede
Întâi fost-a omul
Apoi schema
Scrie doar clar
Şi-n biblie
Capitolul întâi
Geneza
În ziua a treia
Dumnezeu suflat-a în humă
Şi aşa născutu-s-a homo
Dintr-un suflet
În cele şapte zile
Inaugurale
Nici vorbă de funcţii
Doar fiinţe
Deci nici un dubiu
Dixi!
Filozofii ceilalţi
Au altă părere
Diametral opusă
Nu e chiar aşa, domnii mei
Se precizează clar
În cartea sfântă
Ce a fost întâi?
Haos
Şi beznă
Şi duhul deasupra apelor
Nici fiinţă doar cuvântul
Întâi a fost intenţia
Funcţia apriorică
Schema universală
Apoi toţi s-au înghesuit
S-ocupe posturi cât mai bune
Ne-am bătut ca chiorii
Ne-am scos ochii
Ne-am îmbrâncit
Ne-am omorât pe capete
Cu mijloace
Tot mai rafinate
Nici acum n-am terminat
Suntem în plină răfuială
Toată lumea se căzneşte
Să se caţere pe scara socială
Şi reuşeşte dacă nu primeşte
De deasupra
Un picior în gură
Sau dacă de jos
Nu e tras de ghete
Sau de manşete
În timp ce norocoşii
Urcă cu lifturi moderne
Tolăniţi comod pe perne
Şi vă rugăm să răspundeţi
De ce întreaga viaţă
Alergăm după funcţii
Şi nu după oameni?
Când completezi un formular
Te întreabă foarte clar
Cum te cheamă
Funcţia
Originea
Culoarea politică
Nici unul nu se interesează
Dacă eşti om
Sau pom
Sau sfârlează
Deci nu contează.
Stimaţi filozofi
În această dispută
Eu nu mă amestec
Urmez sfatul lui Urmuz
Îl imit pe Saraffoff
Mă servesc de cartof.
Din off!

GINGAŞELE PASTE FĂINOASE

2009-01-24T00:36:00.001+02:00

O, voi sălbatice
Macaroane
Crude
Ascunse-n pădure
Ce atacaţi şi sătule
Fiarele ne devorează
Numai la nevoie
De aceea le înţelegem
Şi nu ne supărăm
E cu totul altceva
Nu protestăm.
Le e foame
Şi atunci înduioşat
Te laşi inhalat.
Pentru că ţi s-a explicat.
Dar voi gingaşele mele
Paste făinoase
Cine v-a traumatizat?
Cine v-a înrăit în asemenea hal?
Unde-i vremea de altă dat
Când blânde, moi şi ferice
Vă lăsaţi
Pentru noi
Fierte
Vă amintiţi?
Ne jucam cu voi
Vă muiam în apă săpunată
Şi suflam baloane minunate
Sidefate
Ce urcau zglobii
Luându-ne şi pe noi
Copii
Doamne, cum zburam
Cum ne legănam
Nici nu ne păsa
Când cădeam
Ne durea în fund.
Şi acum?!
Dar ce alergaţi după noi?
De ce ne vânaţi?
Cine v-a făcut atât de crude?
Nu ştiţi că o macaroană e bună
Numai când fierbe în spumă?
Auăleu!
Cine m-a pus să stau de vorbă cu ele?
Ajutor!
S-a zis cu mine
Nu mai am nici un spor.

COADA DE MĂTURĂ

2009-01-23T00:33:00.001+02:00

Dacă te duci în Obor
Să cumperi o mătură
Fii atent
Comerţul nostru nediferenţiat
Vinde laolaltă
Mături normale
Cu mături berce
Şi odată la o sută de ani
O mătură zburătoare
Abandonată de o vrăjitoare
Ieşită la pensie
Ori
În cine ştie ce împrejurare
După ce o cumperi
Nu te grăbi s-o încerci
Ai răbdare până la miezul nopţii
Când toţi s-au culcat
Urcă-te pe coadă
Şi aşteaptă dar ai grijă!
Prinde-te bine
Dacă porneşte să nu cazi
De ai noroc şi funcţionează
Nu-ţi fie teamă
N-ai nevoie de şcoală specială
Nici de carnet.
E de ajuns să-i vorbeşti
Ştie de vorbă bună
Nu cumva s-o repezi
Dimpotrivă
Nu strică niţel
S-o flatezi
Dacă te pui bine cu ea
Devine docilă
Execută orice manevră
Te poartă ca gândul
Dar mare atenţie
Dacă te observă vreun copil
În ţara unde-i zi
Şi strigă;
Uite, mamă
În văzduh
Zboară o vrăjitoare
Fă-i semne prieteneşti
Aruncă-i o acadea
Să se liniştească
Altfel
Alarmează întreaga planetă
„Obiect neidentificat
În spaţiul aerian!”
Se dă alarmă de gradul zero
Sau de gradul unu
Şi imediat se trage cu tunul
Dacă scapi cu bine
Ajungi pe planeta din poveste
Până-acolo mult mai este
Aici te aşteaptă Rozalinda
Prinţesa din basm
O iubeşti încă din copilărie
Ea te recunoaşte imediat
Demult te-a îndrăgit
De când te urmăreşte
Prin globul de cristal
Şi acum ce şansă
Această mătură din Obor
Să i te aducă-n zbor
Nu te teme
Soţul ei, prinţul
E prefăcut din nou
De Baba-Cloanţa
În cerb
Acum bietul fuge
Urmărit de căprioare
Ai picat tocmai bine
Mare plictiseală
Să ai drept soţ
Un prinţ din basme
Mereu prefăcut în altceva
Acum o lună
L-au transformat în prună
Rozalinda mărturiseşte
Că te invidiază
C-ar vrea şi ea
Să fie o simplă muritoare
Dimineaţa, o ce divin
Condica s-o semneze
I-a propus şi lui tăticu’
Împăratul
Să introducă şi la palat
O condică de semnat
Să semneze în fiecare dimineaţă
Toţi sfetnicii, vracii,
Muma Pădurii, Albă ca Zăpada, Balaurul cu şapte capete, vârcolacii
Dar Împăratul a închis-o în turn
Zicând că e dementă.
Dragii mei,
Dacă-n Obor n-aveţi noroc
Nu e foc
Nu vă lăsaţi
Încercaţi şi la Consignaţie
Cu-n covor...

EPPUR SI MUOVE!

2009-01-22T01:42:00.001+02:00

Pământul se-nvârteşte

În timp ce ea

Întinsă pe canapea

Citeşte

Din când în când ridică ochii

Şi întreabă

- Ce face Terra, tot se-nvârteşte?

- Da, nici o grijă, poţi citi liniştită

Îşi face datoria

- Mă anunţi dacă se opreşte?

- Fireşte.

După câteva ore de lectură

Întreabă iar

- Dar luna?

- E la locul ei, luminează

- Şi se-nvârte normal?

- Tot în jurul soarelui?

- Asta-i bună! Dar al cui?

E statornică.

Mulţumită, continuă să citească

Pământul se-nvârte cu canapeaua ei cu tot

La miezul nopţii-şi aminteşte

- Dar galaxia noastră, calea lactee

De mult nu m-am mai interesat de ea

Ce mai face? Tot se roteşte?

- Fără oprire, nici un motiv de-ngrijorare

- Şi unde ne aflăm acum?

- La douăzeci miliarde ani-lumină

De marginea universului

- Să mă anunţaţi când ajungem la margine

Ca să mă uit pe fereastră

- Vorba vine margine, începe un alt univers

- Dacă trecem dincolo, în celălalt univers

Nu uitaţi să m-anunţaţi şi pe mine

Zicea cu nasul în file

Principalul e că totu-i

Cum scrie în carte

Că nu se semnalează nici o abatere

Totul se-nvârte liniştit

Nu se aude nimic

Nici un sfârâit

Călătorim frumos

Mă simt bine pe canapea

Minunată navă

Frumos trec anii în ea.

Dar câţi or fi trecut? Nici nu mai ştie.

Vine şi sorocul, trece dincolo

Cu canapea cu tot.

Citeşte-acum în rai

Îngeri zbor pe cerul albastru

Heruvimi şi serafimi o binecuvântează

Are grijă şi îngerul de pază

Canapeaua e aşezată acum pe un nor

Şi ea a căpătat aripi dar nu zboară

Citeşte.

Din când în când se uită în jos

Pe fereastră

La planeta albastră

Şi întreabă

- Totul e în regulă? Se-nvârteşte?

- Nici o grijă, îi răspunde sfântul Petru

Totul se-nvârteşte

SĂ NU NE AMESTECĂM

2009-01-21T01:14:00.001+02:00

N-am avut noroc în dragoste
Încă de când eram mic
M-am îndrăgostit
De Albă ca Zăpada
Am găsit-o
În pădurea din poveste
Tocmai în momentul-cheie
Când vrăjitoarea o convingea
Să muşte din măr.
Atunci
Am luat-o deoparte
După ce i-am cerut scuze babei
Şi i-am şoptit disperat;
Nu muşca din măr, e otrăvit
Regina maşteră vrea să scape de tine
Pentru că eşti cea mai frumoasă.
O să mori, fie şi aparent
Şi dacă nu-ţi pasă de noi
Gândeşte-te cât o să plângă
Bieţii pitici!
Albă ca Zăpada a făcut ochii mari
M-a fulgerat şi mi-a zis.
Ascultă-mă domnule
Am impresia că dumneata
N-ai habar de dialectică
Nu te gândeşti
Că dacă nu muşc din măr
Nu mă mai sărută prinţul în veci?
Şi atunci ce o să se aleagă de mine?
Vrei să rămân toată viaţa
Femeie de servici
La cei şapte pitici?
M-am lecuit repede
Şi nestatornic din fire
În anul următor
Am pornit s-o caut pe Cenuşăreasă
Când am ajuns
Prinţul era disperat
Se cocoşase de-a binelea
Încercând pantofiorul din picior în picior
Fără spor
Trecuse o lună şi mai bine
Şi nu se întrevedea nici o şansă
Ca Cenuşăreasa să se încalţe
I-am mărturisit adevărul
Dându-i şi adresa exactă.
M-a privit bănuitor.
Dar cine mă rog eşti matale
Îi eşti tată sau tutore?
Nu cumva o iubeşti
Şi vrei să te sacrifici
Ca Traviata?
În orice caz aici nu e lucru curat
Şi s-a întors dezgustat
La palat.
După ce mi-a înapoiat pantofiorul.
Cu moartea în suflet
I l-am dus Cenuşăresei
Aceasta fără o vorbă
Mi l-a aruncat în cap.
Tot nu m-am învăţat minte
Înainte de a pleca în armată
M-am îndrăgostit încă odată
De Ana Karenina.
Am răzbit la ea foarte greu
O groază de slugi şi câini
Şi câţiva secretari
M-a primit în budoar
Ana, i-am spus înfocat
Renunţă la Vronschi
Nu te iubeşte
Pe măsura dragostei tale uriaşe
Până la urmă o să termini prost
Mi se rupe inima când mă gândesc
Ascultă-mă pe mine, nu-i de tine.
Cum îţi permiţi să te amesteci?
S-a ridicat ea roşie ca para
Parcă luase foc, parcă ardea
Şi ce-i dacă o să mor sub roţile trenului?
Ar fi de o mie de ori mai grav
Dacă despre noi
N-ar mai scrie Lev Tolstoi.
Şi a plecat mândră ca o regină
În fugă la Vronschi
Ca să nu piardă nici o clipă.
Iar eu m-am luat de o aripă
Şi m-am îmbolnăvit grav, de gripă.

ORGANIZARE

2009-01-19T23:41:00.000+02:00

Oamenii sunt îngeri de gradul doi
Întâi toţi am fost îngeri de gradul unu
Apoi când ne-am înmulţit prea tare
S-a făcut o epurare
Şi o selecţie severă
Noi am fost scoşi din funcţii şi aruncaţi pe pământ
Ca să nu ne confunde
Ne-au confiscat aripile
Şi ne-au dat în schimb tutunu’
Îngerii de gradul unu
Nu fumează
Bineînţeles noi am fost îngerii cu funcţii mici
Să nu ne lăudăm prea tare
Nici unul din noi n-a fost heruvim sau serafim
Nici măcar arhanghel
Doar se ştie
La orice reorganizare
Cad cei mici
De obicei femei de servici
Noi suntem urmaşii îngerilor plebei
Poate vreo doi trei
Să fi ocupat funcţii mai sus
Dar cine ştie ce-am spus
De ne-au trimis pe pământ
La munca de jos
Aripile noastre confiscate
Nu-s pierdute pentru totdeauna
Sunt bine puse la păstrare în magazia din rai
Trecute-n inventar
Cu număr precis
Uneori îl afli
În vis
Dar nu aici
Nici pis.
Aripile-ne străvezii, strălucitoare
Vechile, bunele noastre aripi
Ne aşteaptă.
Din când în când îngerii magazioneri
Le scot la soare
Le scutură, le aerisesc
Le pun naftalină
Dacă-i cazul le cârpesc
Atunci noi foştii proprietari
Simţim în umeri
Mâncărimi şi mici dureri
Sau chiar gâdilături
În orice caz, vă sfătuiesc
Nu vă scărpinaţi
Că-ncep să tresară aripile
Sus în magazie
Şi să fâlfâie.

PE PEGAS

2009-01-19T01:57:00.000+02:00

Pe Pegas,
Prima dat’
Încălecat
Zburând bezmetic printre nori
Din senin s-a stârnit o furtună
Nebună
Un trăznet a trecut prin mine
Şi de atunci
Poeziile-mi toate-s trăznite.
Când scriu se produce un scurt-circuit
Explodează toată electricitatea statică acumulată
Toţi volţii şi toţi amperii
Mă scutur tot
Până ies toţi waţii din mine
Apoi mă simt bine
A doua oară a fost mult mai rău
Zburam liniştit pe Pegas
El fâlfâia lin din aripile-i uriaşe
Alene, toropit
Gata s-adoarmă-n copite
Era o vreme senină, minunată
S-o bei toată
Nici urmă de nori duşmănoşi
Eram fericit
El necheza
Eu fredonam o arie din „Madam Butterfly”
Când aşa din senin
S-a repezit în noi o ploaie de trăznete
Bietul cal sărea dintr-o parte-n alta turbat de frică
În zig-zag
Nechezând ascuţit
Nici vorbă să scăpăm
Adunasem în noi
Atâta electricitate
C-am fi putut alimenta întreaga planetă
În rate
De atunci bietul Pegas a făcut un şoc
Psihiatrul l-a consultat
S-a interesat de nu cumva
A păţit ceva în copilărie
Apoi după ce s-a dumirit
I-a recomandat să se ferească de mine
Cu certificat medical în bot
Sărmana cabalină
La chenzină
S-a-nfăţişat lui Zeus
Acesta însă l-a liniştit
Nu mai era nici un pericol
Să atrag asupra mea vreun trăznet
Consumaserăm întreaga provizie
Din mâna uriaşă a lui Jupiter
Pe un an şi jumătate
Văduvisem Olimpul de electricitate
Zeii s-or întoarce la opaiţ şi lumânare
Liniştit, tratat şi cu sedative
Adus într-o stare de euforie medicamentoasă
Pegas m-a lăsat din nou să-l încalec
Zburam din nou fericiţi
Pluteam în mari ocoluri
Când dinspre pământ
Băgaţi bine de seamă
Nu dinspre cer
Ci dinspre Terra
Se ridicau spre noi o turmă de trăznete
Furioase
Cu coarnele scoase
Şi ne ciuruiră ca pe ultimul ciur
Bietul Pegas semăna cu un şvaiţer
Nouă specialitate elveţiană
Când am ajuns pe pământ ne-am lămurit
Hefaistos îşi smulgea părul din cap
Ţipând indignat că din atelier, de sub pământ
I-au dezertat toate trăznetele
Nu înţelegea unde
M-am făcut că plouă, că n-am habar
Dar Pegas tremurând tot
După ce a înghiţit un pumn de pastile
S-a jurat că n-o să-l mai văd
Cât o mai avea zile
L-am liniştit
Şi l-am bătut pe frumosu-i grumaz
L-am mângâiat pe crupă
Şi i-am spus după
Ce medicamentele făcându-şi efectul
Necheza de acum vesel, cam şui
În timp ce ochii îi jucau cam aiurea în cap
- Dragul meu, nu te mai nelinişti
De acum înainte
Nu ne mai pasă de trăznet
Instalăm pe şa paratrăznet.

SOCIETĂŢI DE ASIGURARE

2009-01-18T00:16:00.001+02:00

Planeta de ametist are
Societăţi de asigurare
Care mai de care
Primeşti despăgubiri
Dacă în dragoste
Ai dezamăgiri.
Există tarif precis
Sumele cresc proporţional
Cu cât dezamăgirea-i mai amare
Creşte şi cota
Societăţile fiind dotate
Cu aparate
Ce stabilesc fără îndoială
Cantitatea de amăreală
De asemeni primeşti sume
Pentru jurămintele călcate
Şi asigurate
Pentru fiecare declaraţie
De amor mincinoasă
Pentru zilele fără soare
Şi fără speranţă
Pentru fiecare
Pierdută şansă
Dacă iubita întârzie la întâlnire
Primeşti o pungă
Dacă nu vine deloc
Un sac cu bani.
Societăţile sunt însă şirete
Plătesc detectivi specializaţi
Travestiţi în şoferi de taxi
Ce aduc la întâlnire
Fără întârziere
Şi cea mai alintată
Fată.
Pe planeta de ametist poţi să te asiguri
Dacă vrei
Cu o sumă minoră
Ca fata să danseze cu tine
Să nu-şi dea întâlnire cu altul.
Dacă iubita îţi mărturiseşte
Că nu poate să te sufere
Dacă-ţi cere să te duci învârtindu-te
Primeşti pentru fiecare învârtitură
Câte un galben sau un argint
În funcţie de mărime
După perimetru
Sau după diametru.
Dacă te declară bleg
Primeşti un pled.
Dacă primeşti un bileţel
În care te anunţă
Că te părăseşte
Că nu te mai iubeşte
Că nu vrea să te mai vadă-n ochi
Că-i lehamite de tine
Nu arunci biletul
Nici nu-l mototoleşti
Deoarece tariful prevede
Ca la telegrame
Bani pentru fiecare cuvânt
Şi altă sumă aparte
Dacă există vreun P.S.
De ce?
De unde să ştiu?
Din toate aceste cauze
Pe planeta de ametist
Eşti cu atât mai bogat
Cu cât eşti mai trist.

Hary Salem – omul liniştii

2009-01-18T00:07:00.002+02:00

Despre H.Salem

În măsura în care poţi cunoaşte pe cineva, cu care te întâlneşti doar periodic, pot să afirm că Hary Salem era un om special. Ceea ce e mai mult decât un om deosebit. Felul în care povestea - orice, dar mai cu seamă întâmplări din copilăria şi adolescenţa lui, ambele destul de chinuite - te înduioşa. Ascultându-l, de multe ori m-am trezit că-mi spun: De ce n-am fost eu atunci alături de el ca să-l ajut!
Apoi, dacă te apropiai – furios, plin de nervi, vociferând – de masa sau grupul în care se afla şi Hary Salem, imediat, şi fără să-ţi dai seama, coborai vocea. (Mi s-a întâmplat lucrul acesta de mai multe ori, eu fiind un tip repezit şi cu gura mare). Şi nu înţelegeam de ce. Până la urmă am priceput: Hary te privea într-un anume fel, uşor mirat, uşor contrariat, de parcă ar fi vrut să te întrebe: Ce-i cu tine? De ce ţipi? Merită ceva pe lumea asta să-ţi ieşi din fire?
Avea, deci, filozofia unui ţăran înţelept – nea Vişinică - pe care l-am cunoscut pe şantierul unde lucram ca macaragiu, şi care – de câte ori te vedea furios - îţi amintea: “Peste veacuri, astea-s fleacuri!” Cum s-ar zice, nimic din toate câte ţi se întâmplă pe pământ nu merită să pui la inimă. Hary plusa: Mai mult, trebuie chiar să şi râzi! De aici calmul, liniştea şi, uneori, sfătoşenia lui.
Sfătoşenie care nu excludea umorul. Tot special, fiindcă el nu râdea în timp ce ne relata ceva comic – cum fac eu, de pildă, când povestesc o întâmplare nostimă. La el hazul reieşea din situaţie, din caracterizarea personajelor, din neprevăzutul finalului. Fapt ce se poate constata şi în volumele lui publicate.
Ce nu i-am cunoscut eu lui Hary, în timpul vieţii, au fost poeziile. Pe care, acum, le văd tipărite prin strădania soţiei sale, scriitoarea Lucia Verona. Asta mă face să cred că Hary Salem – dacă nu s-ar fi dus prematur dintre noi - ar mai fi avut să ne arate încă multe alte faţete ale talentului şi personalităţii sale.

C. Turturică

O PLANETĂ ABSURDĂ

2009-01-17T01:19:00.002+02:00

Pe planeta de spinel
Mişună hingheri calificaţi
Dar nici un căţel
Cu toate acestea
Hingherii se antrenează mereu
Anual se organizează şi manevre
Unde hingherii se prind unii pe alţii
O parte fac ham, ham
Iar ceilalţi
Aleargă să-i prindă cu laţ
Haţ, haţ.
Laţurile-s perfecţionate
Exigenţele-tot mai rafinate
Se cer studii, doctorate
Meseria-i la mare cinste
În ziare, fetele de familie bună
Dau anunţuri melancolice
„Caut tânăr hingher
Cu ochi ca de cer”
Câţi hingheri devotaţi
Sunt pe planetă
Cu toate că nimeni nu latră
În ziare apar fotografii de evidenţiaţi
În prinderea câinilor dresaţi
Inexistenţi
Înfloreşte comerţul cu zgărzi contra purecilor
Se vând pureci pe carate
Botniţe din piele fină
Există cămine
Şi creşe
Pentru canine
Şi şcoală de dresaj
Cursuri speciale pentru câini poliţişti
Cu toate că pe aici
Nu s-a auzit vreodată
Un hămăit
Rătăciţii prin munţi
Nu se lasă salvaţi
Decât de câini specializaţi
Se organizează curse de ogari
Concursuri de pedigri
Vânători cu şoricari
Stânele angajează numai câini ciobăneşti.
Locuitori acestei planete cochete
Oameni aşezaţi
Noaptea pe furiş
Se strecoară-n cimitirele de câini
De diferite rase şi depun flori pe mormintele goale
Unde latră fantome
Şi scheaună strigoi
Iar la intrare scrie
„Interzis pentru cotoi”
Deşi pe Spinel
Neexistând nici un căţel
Nu există nici o pisică
În concluzie
Această planetă de spinel
E o planetă absurdă
Total surdă.

Surprinzătorul Hary

2009-01-17T01:14:00.001+02:00

Despre H.Salem

Dramaturgul, poetul, scenaristul, prozatorul Hary Salem era un bărbat frumos reprezentând, poate, tipul evreiesc cel mai reuşit: privirea castanie, fruntea înaltă, nas drept, ochi alunecoşi, inima zburdalnică. Şi, pe deasupra, norocos. Nu doar pentru că a reuşit ca textele sale să fie văzute/ascultate pe scenele teatrelor, la radio sau televiziune ci mai ales pentru frumoasa poveste cu Lucia Verona, asemănătoare întrucâtva cu aceea dintre Goethe şi Lotte. De aceea ne place să o descoperim pe Lucia Verona într-o mică alegorie din Misterul persistă: „În loja întâi/ Stă frumoasa mioriţă / Ce ia notiţe / Pentru cronica muzicală / Fiind absolventă de conservator…” Dramaturgul, cinic, era preocupat de situaţia absurdă a bărbatului în comparaţie cu femeia. Logodnicul din pom (volum apoi, spectacol ) - oricât de comic - se ocupa de eterna tragedie a împerecherii, bărbatul fiind totdeauna cel sacrificat, spune autorul. Temă eternă de meditaţie transformată în mod de viaţă, sau mod de viaţă transformat în temă de gândire. Opera lui Hary Salem este un manual de scriere rapidă în felul dicteului automat pe care îl foloseau avangardiştii. Scrisul devine mai important decât gândirea, crezând că o eliberează . Mai mult, îi urmează erorile, de aceea sunt admisibile şi greşelile de tipar. Supărarea pe lume te aşează la masa de scris şi nu mai este important ce scrii pentru că a scrie înseamnă a gândi.
Nu l-am cunoscut ca poet, iar întâlnirea cu versurile sale ne pune în încurcătură pentru că nu seamănă cu nimeni. Scrisorile către ursitoare ce deschid acest surprinzător volum sunt comice provocări adresate ursitei, sfidări terapeutice ale inconvenientului de a exista. Mesajele transmise par arbitrare: cuvinte, nu numai întâmplătoare ci şi inexistente aruncate în pălăria dadaistă, apoi scoase unul câte unul şi alăturate la întâmplare. Dar sensul demonstraţiei este urgent. Nimic nu scapă de sens, nici măcar întâmplarea.

Mircea Ghiţulescu

ORDINE

2009-01-16T19:05:00.001+02:00

În univers
Haos
Găseşti doar la muzeu
Acum domneşte peste tot
O ordine severă
Nimic la voia întâmplării
Legea subordonării universale
Nu există fraţi
Corpurile mici se rotesc la distanţă respectuoasă
Cuminţi
În jurul unui soare mare
Nu îndrăznesc să se apropie nici un pic
Când au de spus ceva
Vorbesc de la distanţă
Dar asta foarte rar
La un mileniu odată’
În rest sunt tăcute
Se învârtesc fără zgomot
Vidul nu face gălăgie
Şi nu scârţâie
Se învârtesc în vârful picioarelor
Pe vârfuri
Ca balerinele
Sorii mândri la rândul lor
Îşi cunosc lungul nasului
(Şi-l măsoară zilnic)
Când răsar şi când apun)
Au şi ei un centru galactic
În juru-i se învârtesc cu sârg
Ţinând mereu distanţa necesară
Măsurată
În ani-lumină
Fiecare sor stă disciplinat
La locul lui
Unii au poziţie centrală
Tot confortul
Alţii se învârt la periferie
Ordinul nu se discută
Ordine militară
Fără fanfară
Cu stindard
În fiecare an-lumină
Se ridică pavilionul
Şi se face apelul
Stelele răspund prezent
Până şi cele explodate
Disciplinate strigă absent.
Vidul stă încremenit
Nici o mişcare
Doar vântul cosmic bate uşor
Pentru onor!
Galaxiile şi ele se rotesc
Ascultă de centrul universal
Şi aşa univers după univers
Într-un lanţ infinit
Formează o lume
Cu ordine perfectă
Doar cometele
Par că fac excepţie
Aleargă bezmetic
Împroşcând scântei din coadă
Rătăcind aiurea prin univers
Parcă bravează şi vor să demonstreze
Că n-au nimic comun
Cu universul burghez
Că sunt boeme
Artiste, libere aiurite
Că-şi fac de cap
Zboară la inspiraţie
Iluzie
În realitate
Şi cometa are drumul bine trasat
Planificat
Dovadă savanţii pot dinainte calcula
Când o vom întâlni
Şi pe unde vagabondează
E o vagaboandă disciplinată
Pe stat de plată
În univers nu mai există autentici clochards
Şi după lume vine anti-lume
Dar iluzii nu vă faceţi
Acolo totul e pe dos
Inima e în dreapta
Ficatul în stânga.
Dar nu vă-nchipuiţi
Că acolo cei mari se-nvârt în jurul celor mici
Nu, în această direcţie nu se schimbă nimic
Ordinea-i la fel de strictă
Anti, anti
Dar suntem cuminţi
Nu ne revoltăm
Cântăm
Acelaşi stăpân
Lume, lume
Oi fi tu nebună
Dar frica-i mai bună.

CONDAMNATUL

2009-01-15T08:50:00.000+02:00

Interogatoriul dură toată noaptea
Să spună tot ce ştie
Până la urmă
Încolţit
Trebui să mărturisească adevărul
Nu ştia nimic
Absolut nimic
Nici măcar ce-i un buric
De ou ce să mai vorbim
Sau de stele
De galaxii auzise vag
Dar n-avea nici o vină
Nu participase la efracţie
Nu era complice
Habar n-avea de rouă
De trăznet şi de muzica disco
De Shakespeare ştia ceva
Dar nu vroia să-l trădeze
N-au decât să-l tortureze
Despre femei? Care femei? Există femei?
Ah, femeile! N-a fost atent
Se uita la ciment
Ei, sigur despre femei
Ştia ceva foarte vag
Aproximativ tot atât cât
Despre stele
Şi despre a timpului contracţie
Dar nu-i intră în cap
Aşa cum nu poate să-şi îndese în ţeastă
Lumile nevăzute cu mai multe dimensiuni
I se ceru să recunoască dacă a avut vreo amantă
Şi ce-i cu asta, „am avut”, „am avut”
Se răsti deţinutul
După ce că mă ţineţi închis
Mai turnaţi şi baliverne
Ce-am avut? Un fum? Un abur?
Ce a rămas?
Unde-i cântata contopire
Promisă de poeţi?
Mă scuzaţi
Dar pe ei, de ce nu-i arestaţi
Pentru inducere în eroare?
Există o lege precisă-n codul penal
Cum să nu fac prostii
Când nimic nu e precis circumscris
Protestez, să ştiţi că fac apel
La cele mai înalte curţi
Nu mă las
Până nu puneţi ordine în lume
Până nu-mi explicaţi precis
De la înviere şi până la durere
Precis, ce-i fiecare fenomen
Şi fiecare fenomen
Până există atomi şi astronomi
Eu îmi declin orice răspundere
N-aveţi decât să mă condamnaţi
Sunteţi un tribunal cumpărat
Nu mă sperii
Ştiu c-o să-mi măriţi pedeapsa
Cel puţin m-am uşurat
Mi-am pocnit capsa
Puneţi ordine dragii mei
Iar în chestiune de timp
Mă duc chiar şi în Olimp
Şi fac acolo un scandal
Colosal
În plin bal
Şi vă anunţ de pe acum
C-o să evadez
Şi-ajungând în cer sus
Pe la apus
Îl întreb şi pe dumnealui
De ce s-a grăbit să creeze
În şapte zile
Ce s-a grăbit aşa
Îl mânau turcii din urmă?
Nu mă las
Până nu pune
Pe întregul univers
O pancartă „Închis pentru remedieri!
Şi nu-l pune la punct
Luându-mă pe mine
Ministru adjunct
Îl învăţ eu minte
Ca-n ziua şaptea să se mai odihnească
O să-i dau eu odihnă
De n-o s-o poată duce
Tribunalul se ridică-n picioare
Deţinutul nu vrea să se scoale
În semn de protest îşi dă jos pantalonii
Se citeşte sentinţa
Toţi se-nfioară
Este condamnat pe viaţă
La viaţă
Acuzatul scoate limba ca o paiaţă
Apoi se înfurie
Începe să urle
Sunteţi nişte smintiţi!
Sunt nevinovat
Nu ştiu nimic, nu ştiu nimic, nu ştiu nimic
De ce nu mă credeţi?

H. Salem, poetul...

2009-01-15T08:44:00.001+02:00

Despre H. Salem

Cu Harry Salem am fost prieten şi coleg de facultate. Când l-am cunoscut eu, el trecuse binişor de prima tinereţe, dar mai păstra încă un suflet adolescentin, în ciuda preocupărilor sale mature de gazetărie şi de literatură. Avea o minte ascuţită şi un spirit necruţător. Chiar în primele sale cărţi, care păreau „serioase”, filonul satiric nu-l putea ascunde îndeajuns. Salem avea şi umor, un umor intelectual şi subţire. Era cucerit de farmecul dialogului şi, desigur, nu întâmplător a scris şi teatru, care cred că se potrivea perfect firii sale, chiar şi modestiei de a nu accepta scrisul dramatic decât în colaborare : una, cu prietenul său Ştefan Haralamb şi a doua cu soţia lui, pe care o preţuia nespus, ca om, ca femeie şi ca scriitoare.
Adevărul este că, în pofida tuturor acestora, eu simţeam în Salem un poet. Nu ştiu de ce, dar avea o sensibilitate specială, pe care cred că uneori şi-o ascundea, din motive probabil numai de el ştiute. Oricum, nu era vremea sensibilităţii. Dar eu chiar mă întrebam dacă nu cumva scrie versuri. Într-o zi, plictisindu-ne amarnic într-o sală de seminar, l-am provocat, pe filele unui caiet în care nu prea aveam ce scrie, la un „duel” de epigrame. Făceam asta câteodată, din plictiseală.
Şi abia acum îmi dau seama, că, departe de a fi versurile unui „prozator”, epigramele lui Salem trădau o mână sigură şi un auz impecabil, de profesionist al versului. Epigrama este, uneori, examenul de rigoare al poetului. Şi Salem trecea acest examen cu brio.
Nu mai ţin minte dacă l-am întrebat atunci, ştiindu-l gazetar, prozator şi dramaturg, dacă nu cumva „se cam ocupă” şi cu poezia.
Dar acum ştiu.
E, poate, cea mai târzie destăinuire a lui. Probabil că nu e şi ultima. El a trăit puţin, dar intens. A scris mai mult decât ce ne-a arătat celor din jurul lui. Efortul Luciei Verona de a-l căuta şi redescoperi pe H. Salem mi se pare absolut admirabil. Este, poate, singurul mod de a-l cunoaşte pe om şi pe scriitor mai bine decât l-am cunoscut.
Sigur că pentru el este prea târziu.
Dar pentru a-i păstra scriitorului o amintire frumoasă, plină de preţuire, aşa cum o merită, nu poate fi prea târziu, pentru nimeni, niciodată.

Aurel Storin

ABECEDAR

2009-01-15T08:40:00.001+02:00

La intervale egale
Ne întoarcem la oile noastre
Le mângâiem emoţionaţi
Le întrebăm de mătuşi şi de fraţi
De cei şapte cumnaţi
Şi ce pieptănate, rujate şi cochete
Ne primesc
Cu lâna de pe ele
Numai inele
Iar berbecii bine educaţi
Latinişti înfocaţi
Behăie ca-n vis
Numai ovis, ovis
Apoi ascultăm un concert
O uvertură pastorală
Pentru fluier, cioban şi fată morgană
Caval
Şi orchestră
La uşi în frac
Lupii au puţin trac
Dar rup biletele conştiincios
Făcând frumoase reverenţe
Şi minunate complimente
În loja întâi
Stă frumoasa mioriţă
Ce ia notiţe
Pentru cronica muzicală
Fiind absolventă de conservator
La secţia cor
În pauză privim înlăcrimaţi
Albumul de familie
Şi întrebăm de unchiul Apopei
De mătuşa Ailenii
De văru Apompadurei
Şi de cuscra Adesdemonei
Moaşa noastră comunală
De întreaga stână
Fără stăpână
A, iat-o şi pe minunata zână din poveşti
Şi pe micuţul fluturaş
Atât de pictat
Şi pe micuţul ciobănaş
Ce cântă din fluieraş
Plin de caş
Apoi fericiţi ciobănaşul şi ciobăniţa
Dansează un menuet
Foarte discret
Lângă izvor
Pe verde covor
Ce bine-i aici, n-aş mai pleca
Cu norişorii albi m-aş tot pupa
O-i, o-i, aş tot scanda
Cu vulpile m-aş îmbrăţişa
Dar n-avem încotro
Viaţa e dură
Mâine intrăm iar în tură
În consecinţă
Toarcem lână
O urcăm în maşină
Şi apoi ne răspândim iar în univers
Dar din când în când
La intervale galactice
Simţim dorinţa imperioasă
De a ne întoarce
La oile noastre
Din abecedar
La o-i, oi
Ce n-aş da să fiu iar analfabet.

Pe „câmpiile elizee”

2009-01-14T19:30:00.004+02:00

Despre H. Salem

Nu-mi amintesc unde l-am cunoscut pe Hary Salem, dar de fiecare dată cînd mă gândesc la el îmi revine în minte admiraţia şi bucuria pe care o trăia cînd ne plimbam împreună la Paris pe „Champs Elysées”.
Figura lui blândă se ilumina de fericire când parcurgeam - sub lumina lampioanelor şi a vitrinelor - „cea mai frumoasă stradă din lume”, cum o considera scriitoarea Nona Berberova. Şi ea, o străină ce venise la Paris alungată de pe stepele Rusiei.
Hary vorbea puţin. Alteori povestea cu umor şi vervă unele întâmplări din trecut, dar fără nici un resentiment, ranchiună sau indignare. Era un hâtru. Era un om bun structural şi de aceea spiritul ludic nu făcea nici un efort pentru a se evidenţia în romanele, povestirile şi versurile pe care le-a scris.
Imaginarul trecea uneori dincolo de frontierele prozei clasice şi evada în domeniul „ştiinţifico-fantastic”, cum este cazul romanului „Motorul cu aplauze”.
Fantezia dezlănţuită şi dezinvoltă a autorului îl făcea să-şi imagineze că pe planeta Numerus se va întâlni cu mama lui care nu se născuse încă şi se va afla culcată în patul lui de copil. Maşina timpului a lui Wells fusese pusă în funcţiune, iar motorul cu aplauze funcţiona din plin. Dar viziunea literară ne evocă un concept din budism, care spune că nu învăţăm nimic, ci doar ne reamintim din vieţile anterioare pe care le-am trăit în rătăcirea nesfârşită şi împinşi de forţa actelor noastre: karma.
E suficient să citeşti sumarul prezentului volum de poezii pentru a sesiza umorul de situaţie şi verbal al lui H.Salem: „Gingaşele paste făinoase”, „Coada de mătură” sau „Să ne căţărăm pe pereţi”.
În „Oul şi găina” sunt insinuări şi accente care pornesc de la Geneză, dar ajung în actualitatea ce nu ne este prea străină: „Ne-am bătut ca chiorii / Ne-am scos ochii / Ne-am îmbrâncit / Ne-am călcat în picioare / Ne-am omorât pe capete / cu mijloace / tot mai rafinate / Toată lumea se căzneşte / Să se caţere pe scena oficială [...] Stimaţi filosofi / în această dispută / Eu nu mă amestec / Urmez sfatul lui Urmuz / Îl imit pe Saraffoff / Mă se de cartof / Din off!”
În „Condamnatul” se evocă ideea cosmogonică a creaţiei lumii şi autorul este de părere că o eroare gravă s-a produs încă de la începutul lumii. Hary Salem ne sfătuieşte ca pe „întreg universul” s-ar putea afişa un anunţ: „Închis pentru remedieri”. Dar, în cele din urmă, Tribunalul kafkian pronunţă sentinţa: „Este condamnat pe viaţă / La viaţă / Acuzatul scoate limba ca o paiaţă”.
Sunt convins că într-o seară, la apusul soarelui şi la lumina lampadarelor, o să-l întâlnesc pe Hary Salem pe „Câmpiile elizee” - cea mai frumoasă stradă din lume - acolo unde s-au dus sufletele oamenilor virtuoşi, înţelepţi şi veseli.
Hary Salem o să mă invite să bem o cafea pe „Champs Elysées” şi poate o să-i întîlnim pe Nina Berberova, Urmuz şi chiar pe Wells. Cine ştie, o să punem în funcţiune maşina timpului şi motorul cu aplauze.

Bujor Nedelcovici

DISPARIŢIE SUSPECTĂ

2009-01-14T19:26:00.000+02:00

Copilăria mea a dispărut în mod suspect
Cineva mi-a luat-o
Nu ştiu când
A profitat de un moment de neatenţie
În orice caz
Hoţul are şcoală înaltă
E iute de mână
Nu poţi să-l prinzi
Nu ştiu când s-a întâmplat
De atunci caut făptaşul
Nu mă las sunt un bun detectiv
A lăsat şi niscaiva amprente
Cu metodele astea moderne îl prind
Nu-l las până n-o scoate de unde a ascuns-o
Cineva mi-a spus că a dus-o pe altă planetă
Unde se duc toate copilăriile
Să se joace
A mea e într-o grădiniţă
Unde nu se simte bine
Plânge mereu
Iar educatoarele se iau cu mâinile de cap
Nu ştiu cum să scape de ea
Disperate, au dat şi un anunţ în ziar
C-o donează
Dac-aş putea să intru cu ele în contact!

A DOUA SCRISOARE CĂTRE URSITOARE

2009-01-14T00:52:00.000+02:00

Dragi ursitoare
Nu sunt pretenţios
Ştiu că aveţi şi voi un plan
Că trebuie să ursiţi şi proşti
N-am nimic împotrivă
Să fiu, n-o să vă fac tocmai eu
Greutăţi în muncă
Dar nu-mi daţi prea multă energie
Nu vreau să fiu un prost activ
E periculos
Şi-n nici un caz nu-mi daţi
Subalterni
Că-i nenorocesc
Am n-am bairam
Îi ţin peste program
Le dau indicaţii tâmpite
Şi-i transform în marmite
Dacă le vorbesc
Încremenesc
Şi până să se dumirească
Zboară totul în aer
Şi atunci tot eu încep să urlu la ei
Până îi înclei
Vai de ei!
Şi de purcei
Şi vă fac atente
Stimate ursitoare
Şi stimaţi ursitori
Luaţi-mă de lângă ciori
Că mă duc în nori
Şi acolo cine ştie ce mai fac
Organizez norii după alfabet
Să plouă pe litere
Numai între ţitere
Aveţi deci grijă
Cum m-aruncaţi în lume
Dacă mă daţi la vii încă e bine
Pot să mai sper
Dar dacă mă daţi intendent la cimitir
Să nu las morţii să intre
Că e inventar
Sau că se reprofilează unitatea
Sau că sunt plecat la centrală
Sau că sunt la şcoală
(De morminte şi cavouri)
Sau organizez coruri
De bocitoare şi gropari
Sau dacă mă apuc
Şi mai grav
Să scriu poezii originale
Pe cruci şi pe tăbliţe
De se răsucesc morţii în groapă
Sau la gazeta de perete a cimitirului
Scornesc articole mobilizatoare
Muriţi în număr cât mai mare!
Sau muriţi în picioare
Să murim la datorie
Sau reclame şi publicitate
Nu spălaţi morţii
Decât cu săpun de mere
Sau anunţuri
Nu beţi bere!
Învierea strict interzisă
Strigoi, fiţi decenţi, nu umblaţi goi!
Nu zornăiţi lanţurile!
Răposaţi, respectaţi liniştea!
Poarta se închide la ora zece.
Respectaţi programul de apă caldă,
Faceţi economie de energie
Navetişti,
Nu fiţi trişti
Aveţi farfurii zburătoare
Pentru zile de sărbătoare
Înscrieţi-vă din timp
La excursiile în Paradis
(Pentru grupuri reducere)
Cei ce au fost înscrişi la A.C.R.
Primesc împrumuturi şi fluturi.
Corul de îngeri
Primeşte înscrieri
La partida soprane de coloratură.
Înscrieţi-vă la cură
Cazanele vă aşteaptă
Lemne şi smoală
Aduceţi de acasă
Se asigură masă şi cazare
Şi un spectacol la Folies Belzebut.

Deci ursitoare mare grijă
Unde mă aruncaţi în lume
Sora noastră fără nume
Şi fără costume
Unde toţi intrăm goi
Şi ieşim ca vai de noi!

Un mister – poeziile lui H. Salem

2009-01-14T00:33:00.005+02:00

Cei care l-au cunoscut pe Hary Salem au fost surprinşi atunci când i-am anunţat că voi publica un volum cu poeziile lui. Nu ştiau, ba chiar nu credeau că a scris vreodată versuri. Nimeni nu l-ar fi bănuit de aşa ceva. Şi totuşi a scris, nu la începutul carierei, ci într-un moment când era deja afirmat ca prozator şi dramaturg.
Eram împreună de peste doisprezece ani, trecusem prin bune şi rele, credeam că ştiu totul despre el. Ştiam ce-i place - literatura, teatrul, dulciurile, muzica de operă (cântase, prin 1938-39, în corul de copii al Operei Române), icoanele lui Rubliov, îngerii lui Rafael, Viena, Parisul, femeile şi culoarea roz. Ştiam şi ce nu-i place - mârlănia, nedreptatea, cenzura, purtatul cravatei, dar în primul rând prostia (De aceea a şi inventat, cu mare succes la cititori, dar cu efect curativ limitat, celebrele „Pastile contra prostiei”). Însă, după cum avea să se vadă, habar nu aveam ce zace în el.
A început brusc. Într-o bună zi, în primăvara anului 1984, a scris o poezie. A doua zi, alta. Şi tot aşa. Scria cu furie, cu patimă, ştergea, adăuga, ţopăia, cânta, râdea în hohote în timp ce scria, scria acasă sau pe un colţ de masă la restaurantul Uniunii Scriitorilor, pe o coală de hârtie obţinută de la bibliotecă sau uneori pe un şerveţel sau chiar pe verso-ul notelor de plată care purtau scrisul neuitatelor Mitzi şi Lenutza. Părea într-o stare de ieşire din sine, un entuziasm fără limite, un soi de amoc inexplicabil. Scria poezii. De ce? Mister. Nici el nu ştia ce l-a apucat, scria într-una, încerca să-şi explice acest fenomen ciudat, dar nici explicaţiile, evident în versuri, nu sunt foarte lămuritoare.
A durat o lună, poate o lună şi jumătate. Apoi s-a oprit, la fel de brusc cum începuse. De ce? Mister.
Cei ce vor citi acest volum vor observa, desigur, o influenţă suprarealistă, chiar dadaistă. Îi va pune pe gânduri relaţia pe care autorul o are cu Universul, cu divinitatea. Descrierea în amănunt a unor planete ciudate, încă nedescoperite de astronomi, dar prezente şi în romanele lui H. Salem, va incita, poate, curiozitatea unor cercetători. De asemenea, ar fi de desluşit o altă dominantă a versurilor şi a prozei deopotrivă - prezenţa Morţii, ca acces spre tărâmul celălalt sau pur şi simplu ca personaj.

La 14 septembrie 2007, H. Salem ar împlini 80 de ani. Publicarea acestui volum de versuri mi s-a părut un gest firesc de aducere aminte. La redactarea volumului am beneficiat de ajutorul poetei Cornelia Maria Savu, căreia îi mulţumesc din suflet. Îi mulţumesc şi Adrianei Nicolae, care a introdus în calculator textul dactilografiat, pe vremuri, de autor, la maşina Olivetti înregistrată an de an la miliţie. Mulţumesc şi scriitorilor Aurel Storin, Bujor Nedelcovici, Mircea Ghiţulescu şi C. Turturică pentru cuvintele frumoase pe care le-au scris despre acest volum şi autorul său. Nici Rodica Iliesco nu scapă de mulţumiri, pentru permisiunea de a reproduce pe copertă unul din tablourile ei.
Nimeni nu va reuşi să explice vreodată cum de s-a întâmplat, ce l-a apucat pe acest om blând şi vesel, care nu făcea rău nimănui, să se apuce brusc de scris versuri, nimeni nu va înţelege de ce a încetat să scrie versuri, la fel de brusc. Misterul persistă.

Lucia Verona
(Prefaţa volumului "Misterul persistă", apărut în 2007)

NU VREAU PUTERE

2009-01-13T16:59:00.000+02:00

Ursitoarelor

Când o să mă nasc

Nu-mi daţi putere prea mare

Puterea nemărginită

E ca un şoşon supradimensionat

Când ţi-l pui în cap

Întunecă mintea

Chinuieşte şi doare

Megalomanează

Ba chiar balonează

Te preface-n macaroane cu brânză

Mâncare indigestă

Dacă vrei să fii înghiţit

Puterea prea mare nu e bună

Nici când te uiţi la lună

Îţi vine să latri

Face rău la un organism prea mic

Te antrenează pentru dric

Nici umbra nu mai corespunde

Devine prea mare

De zece şi de o mie de ori mai mare

Decât măria ta

Şi atunci te uiţi mereu în urmă

Şi te sperii la fiecare pas

Ţipi la ea, o cerţi

Îi ceri să descrească

Să se piticească

Să se micşoreze

Ca să nu te dezavantajeze.

O alungi

O suspectezi

Şi o bagi la beci

Apoi fără umbră

Eşti bun de tundră

Maşina numărul zero

Singurul zero activ

Bun de purgativ

De aceea

Dragi ursitoare

Când o să mă nasc

Ursiţi-mi slăbiciune omenească

Să fiu vulnerabil la dragoste

Şi putere

Doar atât cât să iubesc

Şi să iubesc în continuare

Până la naşterea următoare

Răbdare

Ursitoare

În curând mă nasc

Cumpăraţi-vă basc!